Michel Houellebecq poate deveni cel mai iubit scriitor pentru cititorul, care a trecut peste patruzeci de ani, a avut traume sufletești și încă nu s-a alcoolizat până la starea în care să nu mai vadă literele.

Dacă nu era Houellebecq, atunci romanul francez de azi arăta ca o lehuză, care naște în fiecare toamnă literară câte șase sute sau opt sute de prunci morți. Pe care criticii literari, mass media franceză, premiile toamnei acordate prin restaurantele Parisului, agenții literari, îi rumenesc, dichisesc și-i prezintă lumii ca pe viitori cavaleri ai literelor.

„Într-o dimineață, ascultând radioul din întâmplare – nu o mai făcuse de cel puțin trei ani – Jed află de moartea lui Frederic Beigbeder, la vârsta de 71 de ani. Se stinsese în locuința lui de pe coasta bască, înconjurat, potrivit postului de radio, de „afecțiunea celor apropiați”. Jed fu convins de cele auzite. Din câte își aduce aminte, era ceva într-adevăr la Beigbeder care putea stârni afecțiunea și invoca prezența „celor apropiați”; ceva ce nu exista la Houellebecq, iar la el nici atâta: era un fel de familiaritate cu viața”. Este un citat din ultimul roman. Harta și teritoriul. Tot din roman aflăm de uciderea virulentă a lui Michel Houellebecq. Sau de un tablou în care este prezentat un Stive „Jobs, nemișcat, slăbit, aflat într-o poziție perdantă”, care, „totuși, crea impresia că este cel care ține frâiele” în fața lui Bill Gates. Erau la o partidă de șah. În casa lui Jobs.

În afara romanului Michel Houellebecq trăiește în Irlanda. Impozitele sunt mai mici. Beigbeder circulă prin marile orașe ale lumii. Cele mai apetisante fete și cluburi de noapte sunt la Moscova. Stive Jobs a plecat să-i ducă iPad-ul lui Dumnezeu. Totuși, creează impresia că el încă ține frâiele acestei lumi.

Gheorghe Erizanu