A trecut pe la mine Vladimir Bulat. Noi locuim la numărul 86. Dar Vladimir Bulat s-a luat după poemul lui Claudiu Komartin.  A întrebat un vecin unde e casa numărul 26. „Oi, blea, daaapoi e în celălalt capăt”. În celălalt capăt este poemul.

Str. Lermontov, 26

Pe drumul spre casa de pe deal,

şoferul Volgăi mi-a vorbit despre limba

dragostei

şi despre limba răului.

Mi-a vorbit cu

tot

trupul

cu muşchii-ncordaţi

şi cu venele îndârjite,

iar volanul din mâinile lui părea

un tufiş în flăcări.

– Am fost abandonaţi, a spus,

surâzător şi pierdut

şi m-am gândit că

portbagajul

e plin

cu nitroglicerină.

– Am fost abandonaţi, şi nici luna

nu o să se mai arate

pentru multă vreme.

Avea ochii roşii, ieşiţi din orbite.

Ochii unui halucinat.

Era în pragul divorţului.

Şerpuirea ilizibilă a şoselei

prin întunericul zdrenţuit.

Şi vorbele lui, rătăcind

sub o lumină rece,

fără stăpân.

Fugisem de ceva fără nume

şi voiam să uit

că undeva în sud

se rafina suferinţa – acolo

soţia profesorului plângea

părinţii lui Virgil plângeau

şi nu prea mai era nimic de făcut

în legătură cu lumea.

La ultima curbă, pe strada Lermontov,

o hăinuţă agăţată

în crengile unui platan

legănându-se în bătaia vântului

şi spaima aceea

că e-un copil spânzurat – o viziune

pe care noaptea a

dat să

o şteargă

cu scrâşnet de os

cu fierul pe fier.

Gheorghe Erizanu