Atunci era primăvară. Aveam vreo 14 ani. Echipa de fotbal din clasele VII-VIII a ieșit din faza grupelor. Și urma se meargă în optimi, semifinale sau finală raională.  Aveam un meci planificat lângă un sat de lângă Briceni. Probabil era Bulboaca. Antrenorul echipei noastre era fiul directorului școlii. Atunci era profesor de geografie. Înalt și zdravăn ca toți băieții din nordul Basarabiei. De fapt, acolo lumea se simte mai aproape de Cernăuți decât de Chișinău. Basarabia sună ciudat pentru acea zonă.

Am ajuns într-o duminică dimineața la Bulboaca. Cu un „gazon”. În remorcă.

Stadionul era înverzit deja. Era înclinat un pic. Și avea denivelări. Evidente. Într-o parte de stadion era biserica. În cealaltă parte începea cimitirul satului.

Când am intrat pe teren am văzut și echipa adversă. Pe acte erau trecuți elevi ai claselor VII-VIII. Pe teren erau tractoriști, șoferi și alți flăcăi ai satului. În echipa noastră unicul care se bărbierea era Boris. Dincolo erau 11 tipi bărbieriți sau cu barbă de două zile.

Noi am crezut că am venit să jucăm fotbal. Cei din Bulboaca au crezut că sunt la coasă. Arbitrul era și el de părere că e la coasă. Cred că în cele 90 de minute nu a fost un singur minut ca un jucător de-al nostru să nu zacă undeva pe gazon.

Pe chipul profesorului nostru de geografie era scrisă  o resemnare neputincioasă. La pauză ne-a rugat să abandonăm meciul. Erau deja primele oase crăpate. Ne-am încăpățânat. Și am rămas până la final. Am învins. Cu doi la unu.

Atunci am avut prima coastă ruptă. Și un merișor cât merele domnești. Pe un teren de fotbal din Bulboaca Bricenilor. Făcut peste un cimitir. Era, probabil, 1982. La o margine de imperiu.

Nu știu ce a fost scris în borderoul final. N-am mai plecat mai departe. La o finală zonală sau republicană.

De atunci eu tot cred că joc fotbal. Dar vin cosașii. Pe terenul de fotbal. Făcut peste niște morminte. Zi de zi. Și scorul e doi la unu. Zi de zi. Dar altcineva pleacă în finală.

Vin cosașii.

Gheorghe Erizanu