Eugen Cioclea. 22 martie 2009. După spectacolul „Dați totul la o parte ca să văd”. Fotografie de Veronique North-Minca

Eugen Cioclea. 22 martie 2009. După spectacolul „Dați totul la o parte ca să văd”. Fotografie de Veronique North-Minca

Ar fi putut fi în manualele școlare. Dacă debuta în anii 70. Când au debutat cei de o seamă cu el: Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Iulian Filip, Vasile Romanciuc. Dar spre deosebire de ei, care au acceptat inițial să fie caligrafii poeziei basarabene, apoi tribunii din anii 90, Eugen Cioclea a fost tribunul din oficiu. A scris poezie și a trăit poezie.  Douăzeci de ani. Fără carte publicată.

Ar fi putut fi fratele basarabean al lui Mircea Dinescu.

Numitorul comun, prima carte, i-a apărut abia în 1988. Intra în literatură cu Vsevolod Ciornei și Valeiriu Matei.

Optzeciștii au zis că e al lor. Și l-au introdus în antologia Portret de grup. Dar în Câmpia Borges și într-o realitate „abia tangibilă” a optzeciștilor basarabeni Eugen Cioclea intra ca AC/DC în concertul lui Mustea.

A scris foarte puțin. A băut foarte mult.

„Sunt cel mai trist poet din Europa” (din poemul Apel)

„voi concura în fleacuri, direct, cu Casanova,

iar după tămbălău voi cuceri vreun pisc

european cum este, blea …,

Moldova.” (din poemul Jaba)

„Am stat și eu la masa lor.

Cu o condiție. Să tac.

Vorbeau pe rând, vorbeau în cor –

Eu trebuia să mă prefac.

(…)

Am stat și eu la masa lor

numai că n-am prea stat domol.

– Ce vreți să fac, le-am zis,

să mor?

Duhnea a morgă,

a formol.” (din poemul Cina irodică)

 

„Totul se-ntâmplă

în ultima

zi.

 

Soarta îmi extrădează ființa

către nesorți.

 

Lovesc în cuvinte

cu stângul –

din partea cealaltă

de porți.” (Dincolo)

 

Gheorghe Erizanu