Sunt trei Erdogan(i).

Primul. Liberal și tolerant. În 2002. Când Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a obținut victoria în alegeri. Și avea nevoie de susținerea cercurilor liberale din Turcia și din afară.

Al doilea. În 2007. Când a început epurările în cadrul armatei. Și demonstrațiile de amploare prorepublicane. Atunci Erdogan nu s-a mai sfiit să declare public că merge pe o agendă islamică și împotriva mulitarismului kemalist. Dar a promis toleranță pentru societatea civilă. În acea perioadă AKP-ul lui Erdogan s-a aliat cu mișcarea lui Gulen. Sistemul birocratic de stat a fost supus complet AKP-lui.

Al treilea. În 2013. Când a crezut că este suficient de puternic ca să fie pe față antiliberal și antipluralist. S-a debarasat de mișcarea Gulen și de non-islamiști. Și i-a îmbrățișat pe naționaliști.

Idolul lui Erdogan: Abdul Hamid al II-lea, sultanul care a domnit peste Imperiul Otoman din 1876 până în 1909. Atunci au fost încetățenite tezele islamului politic. Abdul Hamid al II-lea este autorul moral al epurării armenilor din 1915.

Erdogan despre democrație: „democrația este doar un tramvai din care coborâm când am ajuns la destinație”.

Președintele Dodon a zis că Turcia e un model pentru noi. Și l-a decorat pe președintele Recep Tayyip Erdogan cu Ordinul Republicii.

Gheorghe Erizanu