Nicolas Trifon îi răspunde lui Neagu Djuvara în ultimul Observator cultural. Nicolas Trifon este autorul unui excelent studiu despre aromâni, în curs de apariție la Cartier. Nicolas Trifon lucrează și trăiește în Paris de peste 30 de ani. Neagu Djuvara, ultimul boier al României, a emigrat în Franța după al doilea război mondial, a reprezentat Franța în Africa, după anii 90 revine la București. A fost autor al editurii Vremea. Acum  este autor Humanitas. Observator cultural este cea mai activă și importantă revistă culturală românească. Colecțiile Cartier Rotonda și cARTier sunt recomandate de Observator cultural.

Despre cumani, români neaoși și alți alogeni

(răspuns lui Neagu Djuvara)

În Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Voda, Neagu Djuvara începe capitolul care ma privește astfel :

« În revista de limbă franceză Le Courrier des Balkans, în numărul din 2008, a apărut o recenzie a cărții mele sub semnătura domnului Nicolas Trifon (autor al unui impozant volum intitulat Les Aroumains, un peuple qui s’en va, Paris, Acratie, 2005, 477 p.).

În prima parte a articolului, Nicoles Trifon, aromân născut în România, din părinți (poate și bunici) stabiliți în România, el însa de zeci de ani refugiat statornic în Franta, aprobă cu totul teza susținută în cartea mea, a certei origini cumane a lui Basarab Intemeietorul.

În ultima pagina vine însa cu o critică neașteptată : se leaga de o afirmație pe care am facut-o la pagina 145 a cărtii mele, când am încercat sa darâm mitul « românului neaoș », citând un mare număr de personalități din trecutul nostru care ar fi fost, parțial sau chiar în întregime, de origine alogenă, și am încheiat cu propoziția : « V-o spune un român neaoș și dinspre mamă și dinspre tată. » Armânul nostru franțuz contestă afirmația mea : « En effet […] Neagu Djuvara est issu d’une famille aroumaine arrivée en Valachie du Pinde, aujourd’hui Grèce du Nord vers 1770. »

Această contestare revela un singur lucru : domnul Nicolae Trifon, plecat din România de zeci de ani ca cetațean român, adoptă acum teoria, relativ recentă, a unui grup de aromâni din România, care revendică pentru aromâni statutul de minoritari, ca ungurii, bulgarii, ucrainienii, etc. »

În paragrafele care urmeaza, Neagu Djuvara (ND) dezvoltă la adresa mea două tematici care demonstrează în opinia dânsului că aromânii din România sunt români : existența multor « vajnici și mari români de origina aromâna » (printre care și membrii propriei sale familii) și participarea aromânilor la mișcarea legionara care, « cu miile, s-au aruncat pasionat în lupta acestei mișcări ultranaționaliste ». « Aș vrea să ne spună domnul Trifon [cum aromânii] s-au alipit la acest avânt național românesc extremist în calitate de minoritari ? »

Mai degrabă decât să raspund la asemena somații, formulate de ND într-un stil care îmi amintește pe alocuri de retorica din vremurile când dânsul era « refugiat statornic » în Franța, mă voi mulțumi cu câteva observații. În ceea ce privește poziția mea în legatură cu aromânii, care nu are nimic de a face cu certitudinile pe care mi le atribuie ND, m-am exprimat pe larg în cartea citata mai sus, a cărei traducere în limba româna va aparea în curând la editura Cartier. Cât despre importanța, deseori exagerată, acordată unor personalitați de origine aromâna în viața culturală și politica româneasca, avem de a face cu un fenomen pe care îl întâlnim și în Grecia și mai ales în Serbia. În fine, participarea efectivă și câte o data spectaculoasa a unor aromâni la mișcarea legionară nu justifică în niciun caz generalizarea, deseori alimentată de legendele care au circulat pe seama lor. Aceste legende le-au adus multe neajunsuri în perioada comunista și le asigură pâna și azi o reputație de un gust îndoielnic, cel puțin din puncul meu de vedere.

Voi reveni deci la principalul motiv pentru care ND m-a înscris pe lista criticilor săi, și anume faptul că la sfârșitul recenziei cu pricina[1] am semnalat existența unui strămoș de-al lui pe linie paternă venit din Pind cu care el s-a mândrit de altfel în mai multe rânduri. Intenția mea, de fapt, era să atrag atenția asupra unui detaliu, unei ambiguități, care mă intriga : de ce oare mai trebuie cineva sa se prezinte acum, în anii 2000, ca « român neaoș » ca să pledeze cauza alogenilor. Răspunsul său a clarificat lucrurile, nu însa neaparat în sensul în care s-ar fi putut astepta ND.

Pe de o parte, desigur că ascendența sa aromâna pe linie paterna nu e relevantă în măsura în care pentru el aromânii din Romania sunt români și nu pot fi decât români. De notat că, spre deosebire de mulți dintre cei care împartășesc această convingere, ND nu consideră că aromânii din Grecia, Albania și Macedonia ar fi români, români fiind pentru el numai cei care au trecut Dunarea stabilindu-se printre români.  Evocând pe bunicul său, ND conclude în felul urmator : « El se voia doar patriot român, bineînteles cu conștiința unei apartenențe la o ramură mai periferica. Atât. Așa ca eu n-am mințit când am scris că mă consider român neaoș dinspre mama si dinspre tata. »

Pe de altă parte, însa, insistența cu care afirmă și argumentează profilul său de român neaoș confirmă intuiția mea inițială : chiar și pentru o persoană atât de deschisă și cosmopolită în sensul cel mai bun al cuvântului, cu contribuții erudite de o mare finețe în materie de istorie și intervenții remarcabile și salutare în dezbaterile publice de la 1989 încoace cum este ND, ideea de a trece sub o formă sau alta drept străin în ochii semenilor săi rămâne o sursă serioasa de îngrijorare. Cu alte cuvinte, nobody is perfect, cum spun englezii.

P.S .: Ceea ce m-a determinat să scriu acest răspuns tardiv și poate șocant pentru unii este studiul lui Radu Portocală despre Originea familiei și numelui Giuvara publicat în Analele Brailei (2012). El avansează o serie de argumente care pledează mai degrabă în favoarea originii albaneze decât aromâne a acestei familii. Citindu-l, m-am întrebat dacă, în cazul în care ipoteza originii albaneze a familiei Djuvara s-ar dovedi mai credibilă decât aceea a originii aromâne, deci române, afirmațiile și argumentele lui Neagu Djuvara privind originile cumane ale dinastiei Basarabilor sau contribuțiile alogenilor în istoria română ar avea aceeași pondere într-o țară ca România. Eu cred mai repede că da, lucrurile au evoluat mult în ultimii ani în România, în bună parte și grație rolului jucat de ND, fapt pentru care nu pot sa-i fiu decât recunoscator, independent de rezervele pe care le-am exprimat în rândurile care precedă.

[1] Intitulat « Les Roumains rattrapés par les Coumans : Neagu Djuvara secoue l’historiographie roumaine », textul e accesibil pe Web.

(După Observator cultrual, 30 mai 2012)


Gheorghe Erizanu