Dacă ICR-ul continua finanțarea revistei Contrafort și pentru 2013, atunci acest text ar fi apărut în februarie. Deoarece ICR-ul a sistat finanțarea revistei, atunci primul număr din acest an a apărut la sfârșit de octombrie.

La sfârșit de octombrie 2013 am aflat și eu de ce există bloggurile.  În versiunea lui Mircea V.Ciobanu.

Altfel, eu credeam că e ca hrănitul orătăniilor din curte. Te uiți la cocoși: care e mai bun la călcatul găinilor; te uiți la puicuțe: care vor fi mai bune de cloșcă; te uiți la curcan: care are mărgele mai frumoase. Și așa e zi de zi. Ca o zăbavă care nu poate fi oprită.

De ce există bloggurile?

de Mircea V. Ciobanu

Blogurile există ca să sfârşească într-o carte. Este parafraza care îţi trece prin minte atunci când iei în mână cartea lui Gheorghe Erizanu. O culegere de texte, selectate de pe blogul directorului Editurii Cartier, care pot fi numite (din pasa lui Eugen Lungu) blogograme. Cu ascendenţă în genurile arhaice ale scriiturii dintotdeauna. Omul cântă-scrie pentru sine. Blogul de aici apare: nu dintr-o solicitare (a pieţei mediatice), ci din nevoia de a spune. Poate fi numit şi jurnal intim, scris, oximoronic, în văzul lumii. Ca şi doinaşul arhetipal, bloggerul îşi cântă nevoile şi impresiile. Atunci când cântă bine, se adună lumea lângă pârleaz, să-l asculte.

Iată o secvenţă de doină din cartea lui Erizanu: „A explodat becul. A ars rola. Un fir electric a avut un scurtcircuit în perete. Arsenal a fost umilită de Messi. Vinul bun s-a terminat. Soţia te mângâie cu spatele. Şi vorbeşte cu Facebook-ul. În acvariu au mai rămas doar doi peşti. S-a blocat lacătul de la garaj. Maşina lucrează ba la turaţii mici, ba la turaţii mari. Câinele vecinului se uşurează pe gazonul tău. De fapt, din gazon a rămas doar denumirea. Extensorul ţi-a prins părul de pe piept. Te-ai tăiat cu lama la bărbieritul de dimineaţă. Ai pierdut toate manualele la concursul ministerului fără stepaniuk. Arenda te sugrumă. Nu-ţi mai suni prietenii miniştri. Ei au de clădit o ţară. Cineva îţi spune că ai închipuiri. Iar tu n-ai visat de un secol.”(Criza vârstei de mijloc)

Unele agenţii oferă bloggerilor spaţii, inventând un fel de reality-show: lumea vede gândurile în stare nudă, vede cum şi din ce se nasc acestea. Exemplul recent e Andrei Pleşu, rugat să-şi facă blog pe pagina unei publicaţii. După ce o face pe morocănosul demodat, eseistul şi filozoful acceptă provocarea: „Un bătrân nu e bătrân adevărat, dacă nu face, din când în când, pe tânărul. Aşa că am să încerc. Am să arăt prietenilor şi duşmanilor că nu sunt chiar aşa de anchilozat. Că pot face şi eu turism în Arcadia noutăţii. Ba chiar – dacă mă enervez – că am, ca să zic aşa, blog-ul în sânge. Dacă reuşesc, voi putea zice, ca domnul Jourdain, că, în fond, toată viaţa am practicat blogăreala, chiar dacă n-am ştiut c-o fac.”

Bloggerii au orgoliul spunerii, iar jurnalul de blog este o bună sursă pentru eventuale memorii. Atunci când notezi pentru tine, dar chiar azi le arăţi şi altora (şi mai poţi avea şi un feedback imediat), eşti mai motivat. Blogul are şi funcţie terapeutică: este supapa prin care autorul îşi degajă surplusul de emoţii. Spre deosebire de jurnalul intim, aici poţi să fii consiliat pe loc. Blogul e de neînchipuit fără fereastra comentariilor. Editorii cărţii lui Erizanu ar fi trebuit să ilustreze şi acest element al blogului, inserând vreo postare împreună cu comentariile.

Cartea seamănă şi cu un jurnal (jurnal de bord e chiar primul sens al „web-log”-ului) sau cu o rubrică permanentă, de ştiri, a unui cotidian. A ştirilor semnificative, indiferent de palierul pe care se manifestă. Îmi trecea prin minte o idee bizară: să plasezi ştirile într-un cotidian privindu-le exclusiv din perspectiva culturii. Ca „finalitate a tuturor civilizaţiilor”.

Fiind texte din „literatura de frontieră”, blogogramele lui Erizanu au hotare (fie şi permeabile) chiar şi pe terenul acestui gen. Primul text este o satiră. Sarcasmul îl desprind din chiar prima (para) frază. „Un om de cultură este bun doar mort. În viaţă prezintă interes doar pentru doi-trei romantici, care şi ei se cred oameni de cultură. Oamenii politici îşi aduc aminte de oamenii de cultură când ultimii sunt înmormântaţi. Un om de cultură, care este înmormântat la cimitirul de pe strada Armenească, va fi onorat pe ultimul drum de o cohortă impunătoare de oameni politici… În timpul vieţii bietul om de cultură abia dacă era salutat. Mite citit. La înmormântare vin toţi. Vin televiziunile. Îi vor arăta la tv-urile noastre. La acţiunile culturale oamenii politici, televiziunile apolitice sau politice nu vin. Oamenii de cultură sunt încă vii. Nu prezintă interes…” (Oamenii politici şi înmormântările).

Pamfletul e din caseta umoristică: „Mivina. Asta-i mâncarea magică care ţine şi de borş, şi de cioloma, şi de chiseliţă pe masa moldoveanului din sat. Praful galben pe care îl evită până şi şobolanii a devenit mâncare tradiţională moldovenească. […] Nu ai orătănii. Nu ai zarzavaturi. Nu ai griji. Ai Mivina. Şi ai o inimă mare de proletar. Plus o vodcă. Noapte bună.” (Mâncarea la moldoveni).

Tot pamflet e şi un text ca Portretul intelectualului la maturitate: „Pantofi uzaţi. Costum cu două numere mai mare. Cravată demodată. Cămaşă cu gulerul ros. Citeşte Literatura şi arta. […] Are o bibliotecă formată încă în anii studenţiei. Nu cumpără cărţi din 1993. Nu citeşte. Nu se duce la teatru. Nu intră în librării. Bea vin prost şi vodcă ieftină. Fumează Doina. Se uită la Mesager. Comentează ştirile. Are multe întrebări retorice…” Textul ar putea să intre într-o antologie a fiziologiilor tranziţiei basarabene.

Pamfletele au o ţintă generică, abstractă: Ţăranul, Intelectualul, Cititorul. Un text se intitulează Joyce a ucis cititorul. Pornind de la o afirmaţie a lui Coelho că atunci când scriu cărţi sofisticate, scriitorii ucid dragostea faţă de literatură, Erizanu „deduce” (logic!) că locuitorii sectorului Ciocana din Chişinău, toţi, „unul ca unul, au citit Ulise”.

Salonul de carte pentru copii e o caricatură: „Mâine se deschide Salonul de Carte pentru Copii. La deschidere va vorbi preşedintele şi alte oficialităţi care pot vorbi despre orice. Vor fi copii în cămăşi albe. Fără cravate pioniereşti. Vom auzi cât e de importantă cartea pentru copii. Va fi fanfară. Va fi şi acad. Mihai Cimpoi. Prut Internațional va face cartea-surpriză. Copiii vor veni în coloane câte doi, câte doi şi vor trece repede prin faţa standurilor editurilor autohtone. Cei care vor rămâne în urmă vor fi mustraţi de profesori severi.”

Un basm fantasmagoric e Aurel Vlaicu şi piloţii moldoveni. O comedie excentrică, cu elemente de suprarealism: „…Cu ceva timp în urmă un avion moldovenesc a decolat din Kazahstan spre Chişinău. Era o rută charter. Pasagerii erau moldoveni. Moldovenii iubesc coniacul. Şi jocurile de cărţi. Un loc mai potrivit decât spaţiul aerian pentru un joc de cărţi, o sută de grame şi o vorbă spusă în română nu există. Pasagerii au chemat primul pilot la acea vorbă. Al doilea pilot a venit şi el la acea vorbă. Singur. Sau chemat de colegi. Între două vorbe uşa antitero de la cabina piloţilor s-a închis. […] Piloţii moldoveni, pasagerii moldoveni, coniacul, şeptarul, dama, craiul au realizat că sunt într-un avion care zboară de asupra Caucazului. Va survola teritoriul Rusiei, Ucrainei, Republicii Moldova, României… Va zbura până i se va termina combustibilul. Un fel de călăreţ fără cap…”

O satiră sarcastică e Bani, comunicare, tutun, carte: „…Banca de Economii, mâinile şi sângele statului. Grigore Gaţchevici (directorul, n.m. – mvc) avea un salariu lunar de 107 000 lei. Moldtelecomul, urechile statului. Vitalie Iurcu avea un salariu lunar de 49 800 lei. Tutun CTC, gura sau fumul statului. Pavel Filip avea un salariu de 37 000 lei. Biblioteca Naţională, creierul statului. Alexe Rău avea un salariu lunar de 2 700 lei. Alexe Rău nu ajunge la salariul lunar al fumului nici într-un an de zile. Era o legumă geopolitică în sud-estul Europei. Şi se numea Republica Moldova.”

Blogul (şi reţelele de socializare) fiind un fel de Poiana lui Iocan, bloggerul (aici: Gh. Erizanu) e un Moromete modern. Care este personaj tocmai prin faptul că este narator. Care nu numai fixează, dar şi trăieşte, care nu numai suportă consecinţele, ci evaluează, cu ironia tristă, implicită, viaţa.

Există în carte şi publicistică pură. Persiflantă, ironică, necruţătoare. În context, vreun pamflet politic, alăturat vreunei doine anti-tranziţie, divulgă note nostalgice după „stabilitate”… Care există doar în cimitir sau într-o societate totalitară. Anumite reacţii publicistice sunt previzibile. Autorul este un aristocrat (intelectual, cititor, director al unei instituţii de cultură). Dar trăieşte într-un mediu capitalist (cu relaţii de bâlci mai mult decât de piaţă) şi vrea să fie un om de afaceri prosper, detaşat de grijile statului şi revoltat când acesta se implică. Cartea este şi marfă (adevărat, una prost solicitată), iar producerea ei o industrie (fie şi una în criză). Când lucrurile merg, capitalismul, fie şi „de tranziţie”; e bun, când lucrurile merg prost şi regulile de joc sunt violate, aristocratul se face stângist, vrea „dreptate” şi se face prieten cu statul şi cu miniştrii acestuia.

Cartea se încheie ca un film. O panoramă a vieţii unei Basarabii, cu părinţi plecaţi – parcă ireversibil – peste hotare şi cu copii orfani. Un Macondo întins pe dimensiunea unei „republici”. Naraţiunea (din trei propoziţii) începe druţian şi se încheie à la Cheianu. O istorie literară într-un instantaneu:

„Dănuţ, nepotul de cinci ani al unui regizor cunoscut, lăsat în seama bunicilor:

– Iată şi toamna a sosit. Şi mama, blea, nu mai vine.” (A sosit toamna).

Cuvântul-imprecaţie, marcat cu italice, trimite (în rusă) la „femeie destrăbălată”.

Scriitura de blog a fost anticipată, într-un fel, de exerciţii eseistice în maniera Scrisorilor negruzziene. Iar, mai aproape – de scrierea fragmentară, în genul

Barthes. Apropo, textul introductiv al cărţii lui Erizanu este pliat pe modelul fragmentului barthesian din Roland Barthes despre Roland Barthes, cel cu „îmi place – nu-mi place”.

Fragmentarismul exagerat conduce la scrierea sincopată. Care impune un stil, dar care, folosită în exces, devine parodiabilă. Şi îl supăra pe prefaţatorul cărţii: „Acest elan al fragmentării are însă şi reversul său. Uneori topica frazei pare cam fantezistă şi nevricoasă. Alteori tehnica sincopei îşi dă în petic, frizând artificiul stilistic. Se atinge atunci un pizzicato ce poate părea strident urechii mai fine.”

Fragmentarismul trage după sine o trenă: neomogenitatea textelor. Nicio revistă nu ar suporta texte atât de eterogene. Dar ele dau senzaţia de spontaneitate (deşi unele texte sunt riguros construite): instantanee, surprinse mai curând fotografic decât cinematografic. Acuarele impresioniste sau tuşe dense, expresioniste, aruncate fugar, nervos, nu imagini selectate ca exponenţiale. În acelaşi sens, textele sunt inegale prin definiţie: sunt fişe de blog, de jurnal.

Multe postări divulgă pasiunile scriitorului (caii lui): maşinile şi drumurile (basarabene, româneşti, europene). Sunt bune note de călătorie, e regretabil că autorul nu a publicat mai multe dintre astea (îmi trece prin memorie originalul său debut cu Carte Orange). Literatura de frontieră e una pentru gurmanzi şi aici Erizanu e în temă.

Sunt în carte şi impresii de cititor, şi texte publicitare pentru cărţile Cartier. Atunci când autorul îmbracă uniforma agentului de vânzări (sau de PR executive), el creează suspiciuni. Una e să citeşti blogul unui cititor (sau al unui director) şi alta e să parcurgi un text care ţi se developează, metodic, ca o imensă pauză publicitară. Fie şi voalată artistic. Ghidat de Lessing, bănuieşti că obiectul nu a fost fabricat „pentru el însuşi”, ci a fost doar „un mijloc”. Începi să suspectezi că doinele erau un ambalaj în care ţi se servea altă marfă. Talentul răbufneşte uneori peste opacitatea spectatorului dezamăgit, care eşti. Privind peste gard, faci o constatare tristă: ce artist se pierde în clipuri publicitare, în loc să joace pe marile scene!

Dar poate că orice blog are şi alte raţiuni decât numai cel al spunerii?

_________

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

Gheorghe Erizanu, Miercuri când era joi. Prefaţă de Eugen Lungu. Editura ARC, 2012, 160 pag.

(Text apărut în Contrafort, nr 1-2 (219 – 220), ianuarie – octombrie 2013)

 

Gheorghe Erizanu