Într-un interviu, apărut în ziarul Adevărul din București,  Matei Cazacu explică de ce și cum  a apărut Neagu Djuvara printre istorici:

„Este loc pentru toată lumea cu condiţia, ca la medici, să se respecte ierarhia între specialişti şi generalişti. L-am comparat pe Neagu Djuvara cu „unchiaşul sfătos” venit din lumi şi vremuri apuse, care povesteşte cu vervă şi talent istoria „neamului” pentru copii şi tineret, deci un vulgarizator al istoriei. Câtă vreme istoricii specialişti nu vor face efortul de a scrie pe înţelesul unor cercuri largi de nespecialişti, amatori de istorie, ca francezii Frantz Funck-Brentano, Fernand Braudel, Régine Pernoud, Jacques Le Goff, Georges Duby, Marc Ferro şi Emmanuel Leroy-Ladurie, sau ca numeroşi anglo-saxoni (citez doar pe Steven Runciman, Peter Brown, David S. Landes), cititorii români vor fi siliţi sau tentaţi să se adreseze lui Neagu Djuvara pentru a evita limbajul prea tehnic sau limba de lemn.

Există apoi istorici care fac vulgarizare de bun nivel – în Franţa, Alain Decaux e cel mai cunoscut – dar care nu au pretenţia originalităţii şi în niciun caz nu-şi permit să ignore cu suficienţă documentele şi izvoarele sincere şi autentice. Şi totuşi, în România, Neagu Djuvara a fost numit doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, dar în „laudatio” se vorbeşte mai mult de activitatea sa politică, diplomatică, de animaţie culturală şi caritativă. In orice caz, nu de Negru Vodă. Iar dacă ar fi să-l plasez în istoriografia română, l-aş aşeza între poligraful Dumitru Popescu (autor de nuvele istorice şi cu haiduci), Bucura Dumbravă („Haiducul” şi „Pandurul”), Florian Christescu („Istoria neamului nostru”) şi Dumitru Almaş („Alei codrule fârtate”!).”

 

Gheorghe Erizanu