Încet-încet basarabenii plecați, uitați de Chișinău, își crează propriile ziare, grupuri socio-culturale, propriile evenimente, proprii scriitori.

Noi, cei cu Bâcul într-un loc palpabil, devenim doar simpli spectatori blegi.

„UN ROMAN CARE TREBUIA SCRIS

Eram la Chişinău când am aflat despre apariţia romanului „Cântecul mării”. Am fost uimită, ştiindu-l pe Oleg Serebrian mai mult ca pe un savant, un bun specialist în geopolitică, un bun diplomat, şi nicidecum autor de romane.

Dar, în timpul lecturii, l-am regăsit pe acel Oleg pe care-l cunoşteam: un atent cercetător, un narator lucid, meticulos. Poate chiar prea meticulos pentru un scriitor, uneori cu exces de detalii şi explicaţii, dorindu-şi din toată inima să ajungă şi la cititor toate nuanţele trăirilor personajelor sale.

Dar mai ales am văzut în el un martor onest al suferinţelor umane cauzate de marile cataclisme politice, de trecerea tăvălugului istoriei peste vieţile unor oameni vii. La un moment dat însuşi autorul ne mărturiseşte scopul scrierii acestei cărţi: „Ce păcat că istoricii nu pot lucra cu microscopul, că cei care peste ani vor drege cronica spoită a acestui război nu vor ști să deslușească în umbra marilor evenimente viața în derivă a acestor nenorociți.”

De fapt, romanul este construit ca un mecanism de ceas elveţian, care funcţionează perfect: fiecare piesă îşi are misiunea sa, fiece rotiţă pune în mişcare pe o alta, ca până la urmă să apară întreg universul unui microcosm aflat în bătaia tragicelor evenimente. Autorul reuşeşte să ne prezinte o gamă largă de comportamente umane: dragoste, frică, trădare, neputinţă, naivitate, stoicism şi, la urma urmei, credinţă.

Cernăuţiul, ca loc de desfăşurare a romanului, este ales ideal de potrivit, fiindcă aici se împletesc cele mai diverse forme de existenţă umană, nu doar în sens de coabitare a mai multor etnii (un mozaic incredibil: români, nemţi, ucraineni, evrei, polonezi, ruși, armeni și unguri), dar şi din punct de vedere social-politic – un oraş pierdut de austrieci şi schimbat alternativ între sovietici şi români.

Citind cartea, mă gândeam la faptul că nici rușii, nici românii, și nici noi, cei din Republica Moldova, nu am trecut cu adevărat prin procedura de decomunizare, de purificare. Comunismul (probabil, din cauza victoriei în război) nu a avut un proces adevărat, ca cel de la Nuernberg, nu a fost pus la perete, nu a fost eradicat cu totul din minţile oamenilor. Şi, parafrazându-l pe Oleg, putem spune că de asta nu istoricii, ci scriitorii încă nu şi-au făcut treaba până la capăt, sârguincios şi conştient, nu şi-au ros penele de piatra istoriei.

De aceea cred că acest roman trebuia odată şi odată scris de cineva. De data asta e Oleg Serebrian cel care și-a asumat responsabilitatea. Romanul sper să fie citit și să aibă un impact adevărat, poate mult mai mare și mai important decât orice tratat științific.

În final, aș vrea doar să mă pronunț cu privire la o temă care revine periodic în textul romanului, ca un acord muzical în surdină – relația (umană și sentimentală) dintre cele două personaje provenind din clase sociale cumva opuse. Mi-a amintit prin ceva povestea lui Aureliu Busuioc ,,Pianista și strungarul”, apărută prin anii 70. Ceea ce s-a întâmplat spre finalul romanului era inevitabil și autorul a simțit acest lucru, chiar dacă i-a oferit lui Filip mai multe șanse. Chiar și în ultima scenă din roman mai exista o mică șansă ca din barcă să coboare nu profesorul Graube, ci Filip, decis să împartă cu Marta surghiunul pe malul pustiu al Mării Aral, așa cum promisese că va împărți cu ea exilul pe litoralul Atlanticului.

Dar până la urmă Filip nu spune „Nu” nici în fața NKVD-ului, și nici în fața Perlei, care, probabil, urmează să devină pentru el o nouă treaptă în ascensiunea socială în noile condiții.

Marta, strivită de mașina represivă și aruncată la capătul lumii, își păstrează demnitatea moștenită și fața umană. „Cântecul mării” este doar al ei, doar pentru ea…

Lorina BĂLTEANU

Poetă, ex-președinta Fundației Soros-Moldova

După “Gazeta Basarabiei” (Roma, 16.04.2012)