Arhiva pentru: octombrie, 2011

Houellebecq

luni, octombrie 31st, 2011

Michel Houellebecq poate deveni cel mai iubit scriitor pentru cititorul, care a trecut peste patruzeci de ani, a avut traume sufletești și încă nu s-a alcoolizat până la starea în care să nu mai vadă literele.

Dacă nu era Houellebecq, atunci romanul francez de azi arăta ca o lehuză, care naște în fiecare toamnă literară câte șase sute sau opt sute de prunci morți. Pe care criticii literari, mass media franceză, premiile toamnei acordate prin restaurantele Parisului, agenții literari, îi rumenesc, dichisesc și-i prezintă lumii ca pe viitori cavaleri ai literelor.

„Într-o dimineață, ascultând radioul din întâmplare – nu o mai făcuse de cel puțin trei ani – Jed află de moartea lui Frederic Beigbeder, la vârsta de 71 de ani. Se stinsese în locuința lui de pe coasta bască, înconjurat, potrivit postului de radio, de „afecțiunea celor apropiați”. Jed fu convins de cele auzite. Din câte își aduce aminte, era ceva într-adevăr la Beigbeder care putea stârni afecțiunea și invoca prezența „celor apropiați”; ceva ce nu exista la Houellebecq, iar la el nici atâta: era un fel de familiaritate cu viața”. Este un citat din ultimul roman. Harta și teritoriul. Tot din roman aflăm de uciderea virulentă a lui Michel Houellebecq. Sau de un tablou în care este prezentat un Stive „Jobs, nemișcat, slăbit, aflat într-o poziție perdantă”, care, „totuși, crea impresia că este cel care ține frâiele” în fața lui Bill Gates. Erau la o partidă de șah. În casa lui Jobs.

În afara romanului Michel Houellebecq trăiește în Irlanda. Impozitele sunt mai mici. Beigbeder circulă prin marile orașe ale lumii. Cele mai apetisante fete și cluburi de noapte sunt la Moscova. Stive Jobs a plecat să-i ducă iPad-ul lui Dumnezeu. Totuși, creează impresia că el încă ține frâiele acestei lumi.

Proust

vineri, octombrie 28th, 2011

Mi l-a cerut pe Proust. Să-l citească.

Era primăvară. Era mult optimism.

Am rămas un pic mirat. Dar am luat primele trei volume din „În căutarea timpului pierdut” din bibliotecă. Ediția Univers, de la sfârșitul anilor 80. Cu studiul, notele și traducerea lui Mavrodin. Cu imagini. Cu supracopertă verde. Cu tipar înalt. Corp de literă mărunt. Cerneală proastă. O ediție de criză. Într-o colecție de lux.

Ne-am întâlnit zilele acestea. L-am întrebat ce face Proust.

- Îmi scoate ochii. Stă la vedere. Și nu mă pot apuca de el. Dar nici de alte cărți.

Știam. L-am rugat să mi-l înapoieze pe Proust.

A doua zi mi l-a adus.

A fost cea mai mare ușurare. Pentru el. Va reveni la lecturi.

Pragurile & Marcel Iureș

joi, octombrie 27th, 2011

O scară. Niște praguri. În Chișinău. Cu Marcel Iureș. Care își lua cafeau de dimineață.

Un actor perfect. Și o scară idioată. Un prag avea înălțimea de 30 de centimetri, altul 17, altul 15, altul 25.

Era un hotel într-o vilă făcută în anii 90.

Înălțimea recomandată e cumva 15 – 18 cm?  Atât doar că e pentru toate pragurile.

Aureliu Busuioc

miercuri, octombrie 26th, 2011

Azi e ziua de naștere a lui Aureliu Busuioc. În librării mai găsiți „Hronicul găinarilor”. Ediția e pe epuizate. Este unul dintre cele mai importante romane ale scriitorului. Chiar dacă știți mai mult de „Singur în fața dragostei”.

Până ajungeți în librării, gratuit, puteți citi „Proletcult” din „Cartea Poeziei 2011”, pe care nu o veți găsi în librării. A luat-o Ministerul Culturii.

„Când zi la zi minciunii dulci te dărui,

Va fi un ceas și nu te vei trezi:

Nemuritor e numai adevărul

Ce l-ai ucis în fiecare zi.”

O pată de culoare

miercuri, octombrie 26th, 2011

Vă anunț cu tristețe: în curând vor cădea frunzele. Și Chișinăul va deveni gri. Insuportabil de gri. Și atunci va veni depresia.

O poți amâna.  Cu alcool, cu o încercare de a abandona fumatul, cu un roman amoros, cu lectura unei cărți cumpărate astă vară, cu tăiatul frunzei la câini (ministerul Mediului a interzis arderea frunzelor).

O poți amâna, dacă mergi pe strada Kogălniceanu. Seara. Vei găsi o grădiniță cu pereții în lumini. Este un proiect artistic realizat de Pașa Brăila.

O poți amâna, dacă mergi pe șoseaua Hâncești. Ziua. Vei găsi pe dreapta o grădiniță cu pereții pictați de Lică Sainciuc.

„O pată de culoare”. Așa sună proiectul. Care amână depresia.

Dacă nu te ajută, atunci ia un ciocan, pune degetul (nu contează care) pe nicovală (sau pe orice suprafață solidă) și lovește-l cu toată depresia din tine. Esențial e să ajungi până la înmugurire. La primăvară. Când îți va crește unghia la loc.

Venecika Erofeev, Emil Brumaru, Mircea Dinescu

marți, octombrie 25th, 2011

Până joi în Librăriile Cartier mai găsiți ultimele exemplare din  „Suflete moarte” de Gogol, „Psihologia inteligenței” de Piaget, „Moscova – Petușki” de Erofeev, „Opera poetică” din colecția „Poesis” de Emil Brumaru, Ion Barbu, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Serghei Esenin, Dinu Flamând si Cezar Ivănescu.

Săptămâna viitoare în coleția „Poesis” va apărea „Opera poetică” în 2 volume de Matei Vișniec.

„Holocaustul la periferie”, o carte Cartier, eu am cumpărat-o la „Cărtureștii” din Iași cu vreo trei săptămâni în urmă. Mai erau vreo 3 exemplare. În librăriile Cartier tirajul demult a fost epuizat.

Nimic nu-l face mai fericit un pe un editor decât un tiraj epuizat. Nimic nu-l face mai fericit pe un cititor decât o ediție bună pe care o găsește în raionul „Ultimul exemplar”.

Sunt mici bucurii.

The New Yorker & Stive Jobs

luni, octombrie 24th, 2011

Uneori, Dumnezeu este egoist, Stive. Știu cei de la The New Yorker.

Despre ei

vineri, octombrie 21st, 2011

Un tip mucalit din Ardeal și un funcționar înalt, necăsătorit, cu o bogată podoabă capilară și hoțul brichetei mele Cricket, ambii internauți Cartier, m-au întrebat de ce scriu despre cărți, dacă Republica e în pericol. Și care e părerea mea?

Scriu despre cărți pentru că ele sunt printre noi. Eu, în cazul cărților, pot să spun: despre noi. În cazul politicienilor: despre ei. Indiferent de ce culoare e floarea de la butonieră. Toți devin corupți. Unii mai repede, alții mai târziu, iar unii dintre ei, pur și simplu, nu reușesc.

Un tip incomensurabil mai înțelept ca mine, dintr-o țară în care se vorbește englezește și se vede Tamisa, numea cei trei piloni ai unei povești de succes într-o țară coruptă și alcoolizată acu 40 de ani:

1. politici bune,

2. constituție bună,

3. judecători buni.

Englezește e corect.

Pe românește n-am ce spune.  Au zis mulți. Doar pot să repet. Despre ei.

Komuniștii, care au creat acest marasm în opt ani de zile, se erijează în mari apărători ai constituției.

De fapt, despre ei, ar fi de repetat românește:

toate structurile statale de forță corupte și criminalizate, agențiile și structurile statale cu influență economică corupte, oligarhii-raideri (sunt mult mai mulți) și judecătorii-raideri, birocrații obedienți, incompetenți și corupți din veriga medie, elevii care și-au uitat creierii în google și profesorii care trăiesc din mulsul vacilor, câinii care turbă la fiecare stăpân altfel sunt produsul guvernării stabile și înțelepte komuniste. Au fost opt ani în care lexiconul politic de lemn a ajuns încet-încet în zona slangului banditesc. Au fost opt ani în care cirezile de vaci ale țăranilor au fost masacrate. Laptele, produsele lactate, înghețata, mezelurile au trecut prin mecanisme politice la praf. Au fost opt ani în care țara a pierdut toate oportunitățile. Au fost opt ani în care ei și cei de lângă ei n-au pierdut nicio oportunitate.

Așa a fost ucisă speranța.

Despre ei. Ei au venit ca o speranță a lui 7 aprilie.

Am crezut că vor propune o formulă de guvernare optimală. Dar ei au propus o formulă de guvernare după algoritm. Să încapă mai mulți. Am crezut că vor veni cu un program. Discutat și aprobat în comun. Ei au venit cu partajări. Am crezut că vor respecta divizarea puterii între guvernanți și opoziție. Chiar dacă ceilalți n-au făcut așa sau au imitat o opoziție. Dar ei au preluat funcția de vice-speaker, creând încă câteva fotolii, cea de la Curtea de Conturi, au schimbat legile pentru anumiți oameni și au preluat tot tacâmul de belele lăsat de ceilalți, inclusiv praful pentru mezeluri și produse lactate.

Și s-au înecat în belele lăsate de ceilalți.

Așa a fost ucisă speranța.

Apoi a fost un sfârșit de septembrie la Varșovia. Acolo a fost ucisă speranța lui Filat.

După aia s-au cerut demisiile. Demisia lui Zubco nu putea fi cerută de la Lupu. Putea fi cerută o demisie de onoare. De la Zubco. Dar onoarea a fost pierdută aici prin secolul trecut, prin 93.

Nu sunt scheme. Niciunul dintre ei nu știe cu ce și cum va ataca celălalt. Este lupta unor oameni fără speranță. Într-o țară fără speranță. Și fără onoare. Cu oportunități. Doar pentru ei și pentru ceilalți.

Vadim, dacă ai două brichete în buzunar, atunci una e a mea, dacă ai una, aceea e doar a mea. Poți să mi-o restitui. Postul e despre ei.

Azi

joi, octombrie 20th, 2011

Unii dintre noi, azi, vor spune ca și Karl Valentin: „Până și viitorul era mai bun pe timpuri”.

Șansa literaturii

miercuri, octombrie 19th, 2011

Ce șanse are literatura română astăzi?

Avem două citate:

„Când statul este prea puternic, atunci poezia tace. Când statul cunoaște o criză profundă (cazul Italiei de după război), arta e liberă să spună ceea ce are de spus.” (Umberto Eco)

„În perioada când Napoleon exercita o putere absolută, adică între 1800 și 1814, în Franța nu s-a publicat nicio carte care să mai fie citită și astăzi” (Jean-Claude Carriere)

Pașoptiștii, Eminescu, Creangă, Caragiale au apărut când România era în faza embrionară.

Interbelicii au apărut când România avea un rege mai mult amorezat de sânii Ilenelor decât de cei ai patriei.

Șaizeciștii au apărut pe vremea unui Dej pe ducă și a unui Ceaușescu care încă nu se instalase confortabil.

Optzeciștii au apărut în timpul agoniei komuniste.

Unde s-au ascuns scriitorii și de ce nu merge logica lui Umberto Eco în România anilor 90 și unde naiba sunt basarabenii într-un stat care se tot vaicără și tot geme că iată-iată apare?

Carriere are dreptate. Stendhal a tot umblat prin toate războaiele lui Napoleon, a iubit toate coapsele dezgolite, dar opera și-o scrie într-o Franță răvășită. Mai târziu.

Găsiți în Librăriile Cartier o excelentă biografie Stendhal, semnată de Lacouture. În traducere. Apărută demult. Într-o țară care parcă era, parcă nu era.