Vine august. Jean-Sylvestre Mongrenier se întreabă în franceză „La Russie menace-t-elle l”Occident?”
Foarte curând Jean-Sylvestre Mongrenier se va întreba în română „Rusia amenință oare Occidentul?” Vezi, vine augustul. Prefața este semnată de Yves Lacoste. Traducerea în română: Alexandru Șiclovan.
Guvernul a interzis vânzarea băuturilor alcoolice în zonele inundate. După ce le-a dat câte 500 de lei de sinistrat. Și după ce a văzut că banii se duc pe vodcă.
Tristețile și necazurile celor necăjiți se ascund în alcool. Ca apele Prutului și Prutețului să fie atât de mari cât apele Marelui Potop. Ca peștele să fie cât Iona. Ca potopul creat din tâmpenia omenească să fie cât un blestem al lui Dumnezeu. Ca aceste trei sate de la capătul pământului, cum au fost ținute până nu demult, să le vadă o lume întreagă.
Gest și efort nobil al guvernului de a crea un sat nou. Atât doar că oamenii de la Prut, care, pe timpuri, erau buni gospodari și se duceau cu negoțul în târgul Ieșilor, au mentalitatea oamenilor de la capătul lumii. Dincolo de Prut nu era nimic. Ei erau sfârșitul. Într-un imperiu sovietic. Într-o republică izolată în straie demagogice komuniste. Mai departe nu era nimic. Ei erau ultimii. Uitați de toți.
Poate, totuși, le dați voie să bea. Niște vin. Să aibă puteri să vadă cum soldații, polițiștii lucrează la diguri. Ăștia par că sunt din spațiul lui Noe. Doar ei fac câte ceva. Poate se iau și oamenii necăjiți cu lucru. Și mai uită de necazuri.
„Cercetările arheologilor, geografilor, istoricilor și etnografilor au demonstrat că în mileniul patru și trei î.Hr. în Mesopotamia au avut loc inundații dezastruoase. Popoarele care locuiau în văile râurilor Tigru și Eufrat considerau teritoriul cuprins între pustiu și munți drept lumea întreagă. De aceea inundațiile catastrofale, în care au pierit majoritatea locuitorilor, puținilor supraviețuitori li s-au părut un mare potop, care se asocia cu sfârșitul lumii. Există presupuneri că anume o asemenea inundație, despre care se vorbește într-o legendă sumeriană, a servit drept prototip al marelui potop descris în Vechiul Testament.”
Așa spun cărțile. Pagina 143 din „Hazardurile naturale” din seria „Mediul geografic al Republicii Moldova”, apărută la „Știința” în 2008.
Potopul a venit în Nemțeni, Cotul Morii, Sărăteni. Fără ca acești oameni să citească „Hazardurile naturale”. Solidaritatea umană a venit cu și fără televiziuni. Cu implicare politică. Și fără.
Agenții economici, care sunt pe butuci, oferă ajutoare materiale și financiare. Ca la eventualele controale fiscul să le dea în cap. N-ai dreptul, dacă bilanțul contabil e negativ.
Îmi vine să-l înjur în rusă pe tipul deștept care și-a făcut iaz în lunca Prutului. Fără să se gândească că uneori Prutul se supără rău de tot pe tâmpenia omenească. Îmi vine să-l înjur pe tipul care i-a permis primului deștept să facă iaz. La câte ape a privatizat ar fi putut să construiască trei sate. Cu tot cu biserici, cu tot cu „hozmag”-uri și băi din cărămidă roșie. Aleg să trag un „Kent”. Și mi s-a părut că potopul din lunca Prutului nu-i chiar atât de mare. Niște domnițe, care uneori citesc periculos, au uitat să lipească pe pungi: „Haine pentru fete. Înălțimea 1,50. Încălțăminte nr.36”. Nu va fi nicio legendă cu Marele Potop din Lunca Prutului. Poate doar editura „Prut Internațional” să-și schimbe denumirea în „Lunca Prutului”. Dar nu îndrăznesc să propun. Olga, directorul editurii, era foarte nervoasă.
Poemul lui Mihai Ursachi „Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Mihai Ursachi pe când se credea pelican” suna, după spusele unor poeți din preajma magistrului, așa:
Un om din Tecuci avea un motor
dar nu i-a folosit nici ca cât.
Poemul a fost cenzurat și redactat. A intrat în istoria literaturii după cum îl știu pe din afară toți iubitorii de poezie. Probabil, este unicul poem pe care-l știu pe de rost toți și unicul poem pe care puțini se încumetă să-i spună titlul complet:
Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Mihai Ursachi pe când se credea pelican
Un om din Tecuci avea un motor
dar nu i-a folosit la nimic.
În latină textul sună așa:
Homo tecuceusis machina habebant
consecutur nihil.
În 15 ani de existență editura Cartier a exploatat cu nesimțire două imprimante. Un HP și un Xerox. Prima imprimantă a scos 11 400 km de text. Și a doua: 650 km. Asta înseamnă că redactorii Cartier au citit 12050 km de text. Cu paginile imprimate am putea face un pod din cuvinte românești până pe Insulele Malvine. Sau până la Stația Molodiojnaia din Antarctida. Sau pe insula Banks din Canada. Sau la Arelaidb, Australia. Sau la Port Moresly din Papua-Noua Guinee.
Prea mulți copaci au fost tăiați. Și prea deocheate destinații.
Femeile care citesc sunt periculoase. V-am mai spus. Am și două cărți drept argument: „Fericirea rătăcitoare” de Jean Lacouture, apărută în traducerea lui Liviu Papuc la Cartier în 2005. Mai poate fi găsită în Librăriile Cartier. O biografie excelentă a lui Stendhal.
Și a doua. E chiar celebrul roman „Roșu și negru”. Apărut și el la Cartier în traducerea Argentinei Cupcea-Josu. Probabil, mai este în Librăriile Cartier. „Tortura pe înțelesul tuturor” de Pavlovici nu mai este. Nu mă întrebați de ea. O carte excelentă, poate una dintre cele mai bune, despre gulagul românesc. Tirajul s-a epuizat.
Dar să revenim la „Roșu și negru”, la acel moment când Stendhal, pentru a explica stupoarea doamnei de Renal în fața insistenței tânărului Julien Sorel, spune: „Cum doamna de Renal nu citea romane, nu înțelegea ceea ce i se întâmplă”. Pentru această descoperire scriitorul spaniol Jose Maria Merino a obținut premiul pentru cel mai interesant articol despre literatură, acordat în Spania (n-o fi doar în România sau Republica Moldova) pentru anul 2009.
Așa spun cărțile, domnule Erizanu. Femeile care citesc sunt periculoase. Un prieten și coleg s-a întors recent de pe litoralul ucrainesc al Mării Negre. Nu citea nimeni pe plajă. Nimeni. Niciun pericol.
În timp ce scriu aceste rânduri șoferii TIR moldoveni și-au scos aragazul și își încălzesc mâncarea la trecerea frontierei de la Leușeni-Albița. Ieri, când eu mă uitam la Cupa Mondială, ei erau tot la frontieră. Astă noapte, când noi dormeam, ei erau tot în frontieră. Tu, când citești aceste rânduri de la biroul tău cu aer condiționat, să știi că șoferii moldoveni mai fac coadă la frontiera Leușeni-Albița. Este o coadă imensă de TIR-uri. Care poate fi văzută cu cel mai prost satelit din cel mai îndepărtat punct de Albița.
Cât trebuie să coste o marfă „Made in Moldova” exportată prin Albița? Și cât trebuie să coste o marfă importată în Republica Moldova, dacă ele stau nopți și zile la un punct de frontieră?
Pun punct aici. Să nu dispară cumva coada și relațiile speciale.
În 2009 în Republica Moldova s-au importat 23 000 de titluri de carte din România.
În 2009 în Republica Moldova s-au importat 93 000 de titluri de carte din Rusia.
Informația nu e oficială și nu este publică. Sper că nu e secret de stat.
Luni seara în curtea Uniunii Scriitorilor a fost spectacolul Nicoletei Esinencu „Radical.md”. Biletele de intrare arătau așa:
Spectacolu arăta altfel.
Imaginea dictatorului bătrân. După Marquez. Atunci când scria „Toamna patriarhului”. Este „un dictator inimaginabil de bătrân, care rămâne singur într-un palat plin cu vaci.”
Pentru a se documente Marquez a studiat biografiile tuturor dictatorilor latinoamericani. Imaginea dominantă a dictatorilor a fost cea a mamei. Erau, de cele mai multe ori, orfani de tată. „Mă refer, desigur, la cei mai mari, spune Marquez. Nu la cei care au găsit totul de-a gata și au moștenit puterea.”
Cele mai picante istorii ale dictatorilor latinoamericani, povestite de Marquez:
1. Doctorul Duvalier din Haiti, numit și „Papa Doc” a ordonat să fie exterminați toți câinii negri din țară. Pentru că unul dintre dușmanii lui, ca să nu fie asasinat, s-a transformat în câine negru.
2. Doctorul Francia, filosof, dictatorul din Paraguay, a ordonat ca toți bărbații de peste 21 de ani să fie căsătoriți. Și a închis granițile.
3. Teozoful Martinez, dictatorul din El Salvador, a ordonat să acopere cu hârtie roșie tot iluminatul public din țară ca să combată o epidemi de scarlatină.
Dictatorul din „Toamna patriarhului” este o simbioză a tuturor dictatorilor latinoamericani. Dar prototipul principal este Juan Vicente Gomez din Venezuela.
Așa spun cărțile vechi, domnul meu. A apărut la Curta Veche. Mai este în Librăriile Cartier. Și se numește „Parfumul de guayaba”.
Un politician moldovean cu ochelari fumurii și cu o mare experiență în domeniu spunea răspicat: „politicienii trebuie să facă politică și businessmanii – business.” N-au ce căuta oamenii de afaceri în politică. Vezi, continuă el, politicienii nu se pricep la business.
Eu știam că politica este una dintre cele mai profitabile afaceri în Republica Moldova. Cu siguranță, intră în top 3. Primele poziții revenind traficului de droguri și celui de arme. Mai știam că în politică intră ratații în domeniul profesional și impotenții. Probabil, am greșit. În politică intră doar politicienii. Care se pricep. De aia ne-am bălăcit în tranziție toată viața noastră activă. Scuzați. Am avut gânduri greșite. Gânduri au doar politicienii. Și viitorul nostru este doar în mâinile politicienilor. Apropos, de cunoștințele distinsului politician moldovean cu ochelari fumurii despre politică și politicieni în SUA. Adevărul e un pic altfel, ca să nu zic, deametral opus enunțului său: în SUA în politică intră și manageri, și top-manageri, și juriști, și profesori universitari. Asta o spune realitatea. Și cartea „Superclass”.
Așa spun cărțile, domnule Diacov.
Comentarii recente