Arhiva pentru: aprilie, 2010

Moralul Marcikov. Imoralul Starîș

vineri, aprilie 16th, 2010

Creștinii, democrații, liberalii, ghindele și alte vietăți politice condamnă vehement homosexualii din Republica Moldova. Serghei Marcikov, portavocea gaylor moldoveni, încearcă să-i apere. Și pare foarte tolerant. Acest Marcikov, fost redactor-șef în anii 90 la „Molodioji Moldovî”, care era intolerant, agresiv, diabolic, homofob, românofob, prokomunist, prosovietic, imperialist a devenit uman, tolerant, deschis dialogului. Gayul Marcikov este moral. A fost imoral redactorul-șef Marcikov.

Așa cum este astăzi și a fost pe parcursul ultimilor ani imoral vedeta tv autohtonă Starîș.

Poate se mai schimbă timpurile. Și va deveni tolerant și Starâș.

Creștini, democrați, liberali, ghinde, fiți toleranți cu Marcikov! Interesele lui sunt clare și deschise. Iar un curcubeu e mai frumos decât un ciocan, o seceră și un roșu.

Cu ani în urmă editura Cartier a scos cărțile muzicologului George Bălan: „Iubirea interzisă” și „Celălalt Eros”. Mai sunt în librării. Sunt cărți morale. Imorală e propaganda homofobă. Tiranii n-au fost gay. Tiranii sunt homofobi.

Mecanicul de locomotivă

joi, aprilie 15th, 2010

Imediat după război Gunter Grass își câștigă existența ca cioplitor în piatră pentru monumente funerare. Intră la Academia de Arte din Dusseldorf. Publică prima carte de versuri. Peste doi ani, în 1959, debutează ca prozator cu „Toba de tinichea”, roman care i-a adus notorietatea internațională. În 1999 i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. Era vocea morală numărul unu a Germaniei.

În 2002 apare romanul „În mers de rac”, care relatează despre scufundarea  de către torpilorul sovietic, condus de Marinesco și care a obținut distincția de Erou al Uniunii Sovietice pentru acest fapt, a navei Wilhelm Gustloff cu 9000 de pasageri (majoritatea adolescenți, răniți și femei).

În 2006 apare autobiografia „Decojind ceapa”. Recunoaște pentru prima dată public că până a fi cioplitor în piatră și scriitor celebru, fiind adolescent, s-a înrolat voluntar în trupele Waffen-SS. N-a tras nici un foc. Din bravada adolescentului curajos n-a rămas nimic. După măcelul adolescenților germani din prima luptă se ascunde prin pădurile din nordul Germaniei. Face prizonieratul la aliați. Ziarele germane vorbesc despre „sinuciderea morală”, cer retragerea Premiului Nobel pentru această recunoaștere tardivă a scriitorului că a fost voluntar în trupele SS.

Arta culinară Grass a deprins-o în prizonierat. De la un bucătar care, „dacă te puteai încrede în aluziile lui, era de baștină din îndepărtata Basarabie”.

Iar un mecanic de locomotivă îi spunea social-democratului Grass: „Aici se-ntâmplă că imediat înainte de treiștrei, când comuniștii și fasciștii s-au încontrat împotriva noastră, până când fasciștii i-au lichidat mai întâi pe comuniști, și imediat după aia a fost rândul nostru. (…) Ei da, ăștia nu învață niciodată din istorie. Ăștia vor întotdeauna totul sau nimic. Iar pe social-democrați îi urăsc, pentru că, la nevoie, noi ne mulțumim și cu jumătate”.

Așa spun cărțile.

În Cartea zilei, 15 aprilie crt.

Falsul Dimitrie. Adevăratul măcel

miercuri, aprilie 14th, 2010

Dumitru Crudu a studiat ziaristica la Chișinău, literatura și limba georgiană la Tbilisi și forțat să termine studiile la Universitatea din Brașov de către prozatorul Gheorghe Crăciun și poetul Alexandru Mușina. Ultimii fiind și profesori universitari, și mentori literari ai lui Dumitru Crudu.

În 1994 debutează cu același manuscris de poezie de două ori. Un debut apare cu titlul „Falsul Dimitrie” și altul cu „E închis vă rog nu insistați”.

Mai publică încă două cărți de poezie. Abandonează poezia pentru teatru. Este montat pe mai multe scene ale lumii: România, Republica Moldova, Camerun, Germania, Suedia, Haiti, Italia, Bulgaria. Volumul „Salvați Bostonul” apare cu doar câteva luni înainte de evenimentele tragice din 11 septembrie 2001 din New York. Titlul inițial era „Salvați America”.

În toamna lui 2008 debutează ca romancier cu „Măcel în Georgia”. Peste o iarnă avea să fie acel 7 aprilie 2009 din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.

Romanul are câteva scene memorabile care face trimitere directă la personaje reale din viața literară a Chișinăului. Scene care au scandalizat boema literară a urbei. Scandalul ar fi putut fi imens. Dar apatia și lenea lecturii la moldoveni l-au făcut să fie domol și într-un cerc foarte îngust de lectori. Descrierea evenimentelor și demonstrațiilor din anii perestroikăi din Chișinău nicidecum nu sunt în același registru cu poemele romantice din „Anul 1989” de Leonida Lari. Strigătele de revoltă, pietrele aruncate din toamna lui 89 în geamurile Ministerului de Interne, condus pe atunci de generalul Voronin, se suprapun peste strigătele de plăcere ale Georgianei. „Vroia să facă sex non-stop…” La balcon. Să vadă mulțimea. Să audă mulțimea.

Revoluțiile excită. Și sunt făcute de tineri.

Așa spun cărțile.

În Cartea zilei, 14 aprilie 2010

Sunt polonez

marți, aprilie 13th, 2010

Cucoana Sașa, care a crescut-o pe bunică-mea, îi povestea că a auzit la un post de radio englezesc un reportaj despre masacrul ofițerilor polonezi de la Hatîni. De către bolșevici. Se auzeau vorbe rusești. Și rafale de gloanțe. Era prin anii 40 ai secolului trecut.

Bunica Claudia sau mămuca, cum îi spuneam eu, care m-a crescut pe mine îmi povestea ceea ce i-a spus cucoana Sașa despre ofițerii polonezi, despre rafale, despre vorbele rusești și suspinele poloneze de la Hatîni. Era prin anii 70 ai secolului trecut.

Eram la prima mea emisiune „Cărțile săptămâinii”. Casca nu-mi funcționa. Monitorul a fost uitat pe alt platou. Promterul îmi dădea textul scris pentru aprobarea șefilor și experților tv. Și eu spuneam alt text. Postul tv a uitat de emisiunea despre cărți. Pe care foarte mult o vroia. Venea știrea cu decimarea elitei poloneze de la Hatîni. După 70 de ani de la povestea cucoanei Sașa.

Turnul de control de la Smolensk îl ghida pe pilotul polonez. În rusă. Spre 10 aprilie 2010.

Cucoana Sașa, o rusoaică din Sankt-Petersburg, stabilită după 1917 într-un sat românesc de pe malul Prutului, asculta un post de radio. În engleză. Doar suspinile erau în poloneză. Ordinile erau date în rusă.

Chișinău-Lipcani-Chișinău

vineri, aprilie 9th, 2010

Nimic. Doar radioul moldovenesc. Cel național. La prima oră. Corespondenții teritoriali transmit reportaje despre hectarele însămânțate. Aceleași reportaje, aceeași corespondenți, aceeași tonalitate ca și în anii 80 ai secolului trecut. Timofei Blănaru de la Ungheni vorbește despre o profesoară de limbi moderne care crește flori. Altfel decât Dumitrașcu, parcă, de la Briceni. Poliția rutieră încă doarme. Îmi plac la nebunie aceste ore. Fără mașini. Fără polițiști. Când ești sincer în fața kilometrilor. Craterele din drumul național sunt niște pernuțe de aer. La 180/200 km/oră.

Lipcanii nu mai sunt ca în diminețile lui Vieru. N-a mai rămas nimic din târgul evreisc. Case sure. Ardezie înnegrită de ani. Ciment. Ciment. Case obosite. Oameni obosiți. Dimineață obosită. Pomi obosiți. Primăvară obosită.

Cei doi bărbați ai neamului care urmau să mă ajute să dau jos din mașină crucea de piatră și-au găsit alte ocupații. Unul era la piață. Altul și-a fracturat piciorul. Cu o seară mai devreme.

De la deschiderea podului peste Prut Lipcanii și-au adus aminte că piața de joi de pe timpuri era cea mai mare din regiune. Vin oameni din Rădăuți, din Botoșani și cumpără până la tejghele țigări, pâine, medicamente și puieți.

Spre Chișinău. Drumarii plombează gropile. În zona Bricenilor. După toate standardele. Sapă gropile. Înlătură praful. Trece rutiera. Apare poliția rutieră. Printre tufișuri. Pândește. Cred că sunt unicii oameni neobosiți ai Basarabiei. Rumeni. Bine dispuși. Robuști. Râșcani. Aceeași polițiști. Acelelaș joc de-a vardiștii. Bălți. Aceeași polițiști. Telenești. Drumarii aruncă cu pumnul asfaltul în gropi. Și îl calcă cu cizemele lor de kirză. Radio Orhei. Plăcut surprins de calitatea emisiunilor și a muzicii. Mi-aduc aminte că dimineață pe aici ascultam Radio Moldova. Cu reportajele din 1980. După Orhei poliția rutieră nu mai stă ascunsă prin codri. Mașina poliției este în trafic.

Se apropie Paștele Blajinilor. Cu morți în pământ. Și cu morți pe pământ. Iar crucile rusești și obeliscurile sovietice din cimitire ne spun că acest pământ obosit, cu Radio Moldova, cu Radio Orhei, cu drumari de Briceni, cu drumari de Telenești, cu polițiști din tufișuri, cu polițiști în trafic, cu case obosite avea cândva un nume. Și era dimineață.

Era trecută amiaza. Intram în Chișinău.

Criza vârstei de mijloc

miercuri, aprilie 7th, 2010

A explodat becul. A ars rola. Un fir electric a avut un scurtcircuit în perete. Arcenal a fost umilită de Messi. Vinul bun s-a terminat. Soția te mângâie cu spatele. Și vorbește cu FaceBook-ul. În acvarium au mai rămas doar doi pești. S-a blocat lăcata de la garaj. Mașina lucrează ba la turații mici, ba la turații mari. Câinele vecinului se ușurează pe gazonul tău. De fapt, din gazon a rămas doar denumirea. Extensorul ți-a prins părul de pe piept. Te-ai zgâriat cu lama la bărbieritul de dimineață. Ai pierdut toate manualele la concursul ministerului fără stepaniuk. Arenda te sugrumă. Nu-ți mai suni prietenii miniștri. Ei au de clădit o țară. Cineva îți spune că ai închipuiri. Iar tu n-ai visat de un secol.

La vârsta de mijloc bărbații își cumpără mașini puternice. Iar femeile își caută amanți virili. Așa spun psihologii.

Iar copilul îți spune că te iubește.

Și ție ți-a ieșit un coș pe vârful nasului.

Vă place poezia?

miercuri, aprilie 7th, 2010

„în acele zile și nopți și zile și nopți

fac dragoste

cu toate personajele mele

cu cel din umbră și cel din lumină

cu cel din text subtext și arhitext

le induc o dorință nebună

de frivolitate și scene perverse

golesc timp și anulez spații

dezbrac de pudorile decenței…”

Din Oleandrii mă sctrigă roz de Maria Șleahtițchi. O găsiți în Librăriile Cartier. După Paște e dezlegatul la poezie. Și sunt reduceri de preț.

Un an

marți, aprilie 6th, 2010

.

Vineri

vineri, aprilie 2nd, 2010

Liniște. Se înjunghie mieii.

„Am împlinit 82 de ani pe 11 noiembrie 2004. (…) Când veți ajunge la vârsta mea, dacă veți apuca, și vă veți trezi întrebându-vă copiii, care sunt și ei destul de vârstnici: „Ce sens are viața?” Am 7 copii, dintre care 3 sunt nepoți orfani. Îi adresez întrebarea asta fiului meu care e medic pediatru. Iată ce i-a răspuns doctorul Vonnegut tatălui său, ajuns un moșneag care îndrugă verzi și uscate: „Tată, suntem aici că ne ajutăm unii pe alții să depășim una sau alta, orice ar însemna asta.”

Din Kurt Vonnegut Un om fără de țară