Scriitorul Mircea V.Ciobanu, președintele juriului USM, mi-a trimis mie și unor agenți media următoarea scrisoare:

Premiile USM: un “bilanț” şi o “opinie separată”

Pe 29 martie, juriul, din acest an, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi-a încheiat existenţa. Premiile pentru anul 2009 vor fi înmânate debutanţilor Tania Dumbravă şi Vlad Caraman (ex-aequo), Claudiei Partole şi Alionei Grati, lui Teo Chiriac, Vasile Romanciuc şi Eugen Lungu. Jurizarea s-a făcut corect, transparent, la etapele respective (discuţii în cadrul şedinţelor, trei dintre ele: „în plen”; nominalizări publicate în presă), în fine, vot individual, secret. Spun asta, deoarece membrii juriului (unii) se uitau în ochii mei: voi semna procesul-verbal? Da, fraţilor, sub acest aspect, totul s-a produs „în limitele regulamentului.”

La o privire exigentă, aş putea sugera (eu, personal) radierea a vreo două nume de pe listă, la o altă privire, cuminte, toate cărţile premiate merită să fie citite. Fiindcă îmi propun să fiu sincer, trebuie să recunosc că am pledat pentru o altă carte de poezie decât cea a lui Teo Chiriac, deşi cartea lui Teo este bună.

La debutanţi, din considerente „tehnologice” (crearea individuală a cărţii şi lucrul ştiinţific, „cu asistenţă”), l-aş fi acordat doar Taniei Dumbravă. Claudia Partole s-a depăşit pe sine cu această carte, este cu siguranţă cea mai bună carte a ei, dar judecata mea critică preferase alte cărţi de proză: ale lui C. Cheianu şi N. Esinencu.

Parantezele mele subiective, aşadar, nu distonează foarte mult cu decizia „colectivă.” Mai şi vorbind despre un domeniu cum este literatura, în care, firesc, decide judecata estetică, adică, judecata de gust… de ce aş fi nemulţumit? De ce, prostul de mine, nu am dormit în această noapte? Foarte simplu, am încetat să mă respect. Pentru că puteam greşi (în ansamblu) pe toate punctele-compartimentele, câte un pic şi nu ar fi trebuit să mă revolt, dar trebia să fiu mai convingător în chestiuni esenţiale, principiale.

Una dintre propunerile mele radicale: să ne limităm la nominalizări şi să nu acordăm premil pentru proză (nici un roman, în opinia mea, n-a făcut, în acest an, gaură-n cer) nu a fost susţinută şi… m-am conformat. Normal. În acelaşi context, am polemizat, dar am privit senin la „execuţia publică” a cărţii lui C. Cheianu (o execuţie medievală, ca să colorez cumva situaţia: pentru „imoralitate”, „lipsă de patriotism” şi „falsificarea istoriei naţionale”!). Iată aşa, Costică Cheianu. Argumentele mele că judecăm un text literar, care trebuie apreciat pe criterii literare, iar cel ce povesteşte este narator-personaj, nu politolog… au cam fost trecute cu vederea. Atât de bine orchestrată, execuţia, chiar mi s-a părut (retrospectiv, recunosc) o „temă pregătită de acasă”. Care, ca să nuanţez îngăduitor, nu e interzisă (n-are cum) de regulile jocului.

O execuţie similară, dar nu prin pronunţare, ci prin tăcere agresivă, a suportat cartea lui Em. Galaicu-Păun. Să fi fost şi aceasta o „temă pregătită acasă”?

Fiindcă făcusem la şedinţele anterioare schimburi de opinii, nu ne-am oprit, în detaliu, la fiecare titlu. Nu m-a deranjat (decât, m-a nedumerit) apariţia, ca două fantome, a doi membri ai juriului, care au lipsit la şedinţele anterioare (De ce m-ar fi deranjat, odată ce, la întrebarea mea dacă au citit cărţile, au răspuns afirmativ? Trebuia cumva să-i testez?).

Acum, bineînţeles, cu toate opiniile mele separate, îmi asum responsabilitatea pentru toate cele întâmplate. Adică şi pentru faptul că cea mai bună carte scrisă la noi în ultimul deceniu, Arme grăitoare, de Emilian Galaicu-Păun, nu a întrunit numărul necesar de voturi. Explic, ca să înţelegeţi cum s-au produs lucrurile. Cu excepţia debutanţilor, am votat pentru carte, indiferent de genul/ categoria ei. În felul acesta (admiţând nuanţele subiective în judecată), un juriu format preponderent din critici (!), a găsit de cuviinţă („individual” şi „colectiv”) că alte cinci (!) cărţi sunt mai bune decât cartea lui Em. G.-P.

Ce o fi fost aici mai mult: rea-voinţă? incompetenţă? joc de culise? Nu pot decât să presupun (mizerabilă ocupaţie!). Oricum, fie moral, fie profesional, fie ambele, juriul (în frunte cu preşedintele, bineînţeles) s-a descalificat. Şi-a încheiat existenţa.

Mircea V. Ciobanu

Ex-preşedinte al unui juriu defunct

31 martie 2010