Vsevolod Ciornei este poet. Criticii literari l-au inclus în antologii cu poemele  Exhibiție, Persoană indezirabilă, 5 metri tifon ș.a. Eu îl țin minte cu „Iubește-mă. Sunt foarte obosit./Cuvintele mi-au înghețat în voce,/ omătul veșted de anțărț îl simt…” apoi „dar sunt flămând și brut ca un sergent/ ce fierbe lăcrămioare într-o cască…” ș.a.md. până la „Nu mă-ntreba de ce nu te iubesc./Iubește-mă. Sunt foarte obosit.”

Vsevolod Ciornei a intrat în seria de texte Ucenici și maeștri ai lui Em.Galaicu-Păun. Cum găsim cărțile bune într-o viață scurtă și cu multe cărți proaste.

Metoda Ciornei, de la hoțul de cărți, la autorul volumului antologic Cuvinte și tăceri:

Un băiat de la sat, fără filologi printre părinţi şi rude, nu prea excelează prin discernământ la lectură. Şi nici nu prea avea ce discerne din biblioteca şcolii sau cea sătească. Librăriile „Luminița” aveau să apară prin sate mai târziu. Prima ocazie de a completa biblioteca personală a apărut în 1964, odată cu datul la topit al multor cărți editate în Moldova în deceniul precedent. Era ceva legat de trecerea la o nouă ortografie, mi se pare. O mătuşă de-a mea lucra la librăria din orăşelul Ocniţa, pe atunci fost şi viitor centru raional. Tata m-a dus într-un depozit plin de cărţi destinate execuţiei – un vraf de vreo doi-trei metri, din care tata mi-a pescuit nişte volume de Alescandri, Caragiale, Sadoveanu, Coşbuc şi ce mai ţinea el minte din copilăria lui gimnazială. Ceea ce făcea micul nostru grup criminal organizat – mătuşa, tata şi eu – era ilegal, fireşte. Această disidenţă bibliofilă mi-a furnizat câteva lecturi inedite care mi-au călăuzit pe atunci scrisul la acea oră de o primitivitate şi naivitate crase. Următoarea întâlnire providenţială cu textele s-a produs după admiterea la Facultatea de Matematică a Universităţii. Nu ştiu cum sunt studenţii de zi de la matematică, dar cei din 1972 erau foarte avizi de literatură, cultură, arte. De la unii dintre ei am aflat de cartea lui Petru Cărare Săgeţi care nu mai era în vânzare. Cineva chiar mi-a dat-o pe o noapte s-o citesc. În aceeaşi noapte am copiat-o de mână într-un caiet gros. Aş putea spune că în anii respectivi poate fi numită providenţială întâlnirea cu Grigore Vieru, dar nu cu omul, ci cu cartea Numele tău. Pentru mine nu au fost revelatoare doar versurile, ceva mai altfel decât ale clasicilor, ci şi dedicaţiile unor texte – lui Arghezi, Blaga, Sorescu şi alţii vreo câţiva care nu făceau parte din panteonul erudiţiei mele rurale. Am căutat în biblioteca universităţii şi am aflat cine mai erau şi ăştia. Văzând ce mai citesc şi alţii, am ajuns să aflu şi de faimoşii şasezecişti ruşi – Evtuşenko, Voznesenski, Ahmadulina, Rojdestvenski. Şi tot aşa, din lectură în lectură, am avut o sumedenie de Mallarme-i de hârtie…

Petru Cărare, Săgețile căruia i-au fost maestru lui Ciornei în anii 70, student la Matematici, îi dedică o parodie în anii 90, poetului Ciornei:

Iertăm greșiților greșeala

Și a” iubitelor trădări;

dar alți greșiți ne-apar în zări

și alte fete ne înșală.

Și iar greșiților – iertare,

Și iar iubite trădătoare…

Pe atunci chișinăuienii dădeau prin oraș, mai ales pe lângă Casa Presei sau cafeneaua „Fulgușor”, sau chioșcul presei internaționale de pe actualul bulevard Grigore Vieru, unde acu e o bancă, sau fostul stadion republican, sau pe strada Dokuceaev, sau în troleibuzul de pe ruta nr.20 de Fiodor Mihailovici Dostoievscki. Viu. În carne și oase. Era în blugi. Cu o geantă mare pe umăr, plină cu ziare și reviste, vorbea română sau tăcea în română.

Cei mai apropiați și Glebus Sainciuc știau că acel Dostoievski din Chișinău e Vsevolod Ciornei.

Vsevolod Ciornei. Portret de Glebus Sainciuc

Și Glebus Sainciuc l-a văzut așa. Un fel de Evghenii Popov, excelent autor de proză scurtă, sau de Serghei Dovlatov. Nici pomină de Dostoievski. A fost darnic la barbă. A făcut-o multă, bine îngrijită. Era doar o viziune. Nu era adevărat.

 

 

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu