Adunăm orchestra. Cea mai mare. Din ce-a mai rămas în Chișinău. Încurcăm paginile cu portative. Le adunăm cum se nimerește. Le multiplicăm. Pentru fiecare membru al orchestrei. Sau doi la un exemplar.

Verificăm două minute vioara și pianul.

Dirijorul își ia bagheta. Și începe înregistrarea simfoniei Ștefan cel Mare de Eugen Doga. Muzicienii citesc notele așa cum vin. Pagină după pagină. Pagina 1. Pagina 3. Pagina 7. Pagina 2. Până la ultima pagină. În decurs de două ore simfonia a fost înregistrată.

După aia oferim înregistrarea unui studiou de sunete. Care, mai întâi, aranjează paginile cu note (printul) în ordinea logică. Pagina 1. Pagina 2. Pagina 3… Apoi caută în fișierul digital sunetele notelor. După pagina 1 dă de pagina 3. Caută mai departe până ajunge la interpretarea notelor de la pagina 2. Le decupează. Și le inserează imediat după pagina 2. În programul computerului.

Și așa notă după notă, sunet după sunet simfonia Ștefan cel Mare capătă conturul lui Eugen Doga.

În acest timp se mai scot sunetele parazit ale orchestrei: scârțâitul de scaune, soneria unor telefoane mobile, convorbirile telefonice, tuse, glume, bancuri. Lucruri iminente într-o orchestră de la începutul secolului al XXI-lea din Chișinău.

Nimic politic. Nimic personal. Doar muzică. Și e muzica maestrului.

Gheorghe Erizanu