Revista Contrafort a împlinit 15 ani. Cu 5 ani în urmă, când împlinea 10 ani, a avut ideea unei mese rotunde despre literatura din Basarabia.
Literatura română din Basarabia prin vocile actorilor săi

Participă: Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Vladimir Beşleagă, Valentina Tăzlăuanu, Serafim Saka, Grigore Chiper, Vasile Romanciuc, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Călina Trifan, Nicolae Spătaru, Margareta Curtescu, Em. Galaicu-Păun, Leo Butnaru, Constantin Cheianu, Arcadie Suceveanu, Ion Hadârcă, Iurie Bodrug, Ghenadie Nicu, Gheorghe Erizanu, Nicolae Rusu, Anatol Moraru, Mircea V. Ciobanu

Vasile Gârneţ

Lansată în octombrie 1994, cu spijinul Fundaţiei Culturale Române (azi Institutul Cultural Român), revista Contrafort a împlinit în octombrie curent 10 ani de la apariţie şi a atins, iată, cu acest număr, dublu numerotat, cifra 121. Sunt nişte cifre/”borne” care conturează o biografie, poate nu atât de spectaculoasă, dacă ne comparăm cu revistele de tradiţie din cultura română, dar destul de semnificativă pentru noi, cei care edităm Contrafortul. Pentru că vorbim de aniversarea unei reviste născute dintr-o „stare de necesitate” şi care trebuia, a devenit între timp – avem numeroase dovezi că lucrurile stau aşa – „port-vocea” unei noi generaţii de intelectuali din Basarabia. Această generaţie şi-a asumat o misiune deloc uşoară: sincronizarea cu literatura română de azi şi cu „mişcarea ideilor” din lumea contemporană. Cât a reuşit şi ce a rămas încă pe dinafara acestui program, primii chemaţi să o spună sunt cititorii revistei. Un lucru însă e sigur: fără Contrafort, fără alternativa culturală pe care a oferit-o în aceşti 10 ani de existenţă, traseele noastre individuale, dar şi peisajul cultural basarabean şi cel românesc în general, ar fi fost mai sărace, iar afirmarea noii „cohorte” de scriitori basarabeni mai puţin convingătoare.

Zece ani de activitate pentru o revistă, văzută ca un proiect independent, nu e un termen chiar de aruncat, într-o societate atât de precară sub aspectul emancipării spirituale şi al reflexelor democratice ca a noastră. Am decis să marcăm acest jubileu într-un mod mai puţin festivist, gândindu-l ca pe un punct de plecare pentru o dezbatere „răsfirată” pe mai multe paliere, pe teme de actualitate literară şi culturală din Basarabia ultimilor 10 ani. Le-am abordat până acum sub diferite forme: în cronici, eseuri, articole, „mese rotunde”, interviuri, anchete, configurând cu ajutorul lor un chip al lumii literare dintre Prut şi Nistru, dinamica proceselor desfăşurate în interiorul său în acest deceniu de existenţă liberă, dar şi de tranziţie chinuită. Întrebările pe care le-am formulat de această dată – tocmai douăsprezece, dar, credeţi-ne, puteau fi mai multe! – reflectă intenţia noastră, provocatoare într-o oarecare măsură, de a schiţa – prin vocile scriitorilor chestionaţi – o „fişă de temperatură” a mediului literar basarabean în anul de graţie 2004. Am lăsat fiecăruia dintre colegi posibilitatea să intervină pe subiectul pe care îl consideră mai important, într-o virtuală „masă rotundă” la Contrafort, dar fără a-şi alege neapărat şi momentul „intrării în scenă”, încât, uneori, alăturarea anumitor puncte de vedere ar putea să pară insolită sau generând efecte neaşteptate.

Vă invităm să parcurgeţi această dezbatere, mulţumindu-le tuturor celor care au răspuns invitaţiei noastre, formulându-şi, mai direct sau mai „pe ocolite”, opiniile. Luăm disponibilitatea lor discursivă ca pe un semn de solidaritate cu un efort cultural prin care – avem iluzia – salvăm ceva din marginalitatea unor destine de scriitori şi intelectuali.

 

Cât de „liberă” şi „nouă” este literatura română din Basarabia de după 1989? Ce autori, titluri, formule de creaţie, credeţi că s-au impus în această perioadă?

Nicolae Leahu: Cît de emancipată şi înnoită?… Cu libertatea, dragă Contrafort, nu se poate face mare lucru, dacă nu ai conştiinţa şi responsabilitatea administrării ei, cu atît mai mult cînd e vorba de voinţa de afirmare a unui „ciob” literar, a unui „fragment” identitar cu o configuraţie… mai degrabă virtuală decît reală. Or, plebiscitar vorbind, sîntem iluzia cu numele Republica Moldova. Pe care, cei mai mulţi, ca scriitori şi cetăţeni, o „vizionează”, în general, cu circumspecţie, dar nu fără a-i accepta – cu piepturile bombate de mîndrie – onorurile, titlurile, ordinele şi medaliile… Mai mult, iluzia pare să fie chiar o confuzie, pentru că, vorba metaforei identitare, „românii Basarabiei moldave” se consideră, în majoritate, moldoveni (nu de asta „gîndul se sparie” de referendumuri?!), ruşii din Republica Moldova au simţăminte de velikoruşi, ucrainenii – de… ruşi, iar găgăuzii… de turci perfect vorbind ruseşte! Cu autorii, însă, stăm bine, pentru că doar individualităţile ştiu ce vor, majorităţile fiind un banal – nu ne chema Eugeniu Coşeriu să spunem lucrurile aşa cum sînt? – material manipulabil. Masele nu au orgoliu, orgoliu au doar indivizii. In-di-vi-zii (vezi etimonul latin)! Lista (autorilor) l-ar putea supăra însă pe Grigore Vieru, care îmi prorocea, cu vreo zece ani în urmă, un înec triumfal în apele „rîului lacrimilor noastre” cu Dinu Mihail la braţ, care, cum o dovedesc intervenţiile sale din ziarul Nistru (nr. 8 (10)), se scufundă în gazonul din jurul Preşedinţiei (cu întreg talentul său publicistic de cîndva) fără mine, dar şi fără alte imprecaţii ale Poetului Mamei.

Partea bună a creionului este că are două capete, chiar dacă unul poate fi camuflat de o capsulă cu radieră.

Istorico-literar vorbind însă, pentru mine „dispariţiile” sînt la fel de semnificative ca şi apariţiile, pentru că ceea ce se repliază în neant irigă cu propria-i vlagă „ogorul noutăţii”. S-au dus bucovii, nu mai sînt cruceniucii şi-atîţia alţii. E altul peisajul. Astfel, cu moartea pre moarte călcînd, şi literatura înviază. „Înviaţi-vă dar graiul!” – ne îndemna Mateevici. Dar cine s-audă acest îndemn deja secular, dacă majoritatea populaţiei scriitoare călătoreşte pe aripile vîntului, mînată de-un singur şi invincibil instinct: de cel al cantităţii. Cu toate vaietele scriitorilor basarabeni că n-au unde să-şi publice cărţile, edituri avem destule, dar literatura la chilă n-o beau decît sponsorii.

Rezumînd: s-au impus autorii care au avut ce să spună, îngrijindu-se şi de modul cum o spun: Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Irina Nechit, Nicolae Popa şi Eugen Cioclea, Ghenadie Nicu şi Margareta Curtescu, Grigore Chiper şi Constantin Cheianu. Şi alţi cîţiva autori din aceeaşi familie spirituală. Se remarcă, în continuare, prin febrilitatea lor creatoare, Mihai Cimpoi şi Aureliu Busuioc, Arcadie Suceveanu şi Eugen Lungu, Leo Butnaru şi Vladimir Beşleagă. Titlurile, cele mai la vedere, sînt tot Om nimerit al artelor şi Maestru & Măiastră, strălucirea lor oarbă pălind însă tot mai mult în faţa acelor conştiinţe creatoare ce îşi fac un destin din înţelegerea responsabilă a faptului că acest spaţiu trebuie decolonizat de surogatele şi simulacrele trecutului.

Formulele de creaţie fertile sînt cele care ţin capul de afiş al dezbaterii literare din Contrafort, Sud-Est cultural şi Semn şi, deocamdată, nu-şi pot face vad în Literatura şi arta şi Viaţa Basarabiei, unde selecţia textelor pentru publicare mai e marcată de mobiluri filantropice, fie că-i vorba de textele unor „veterani” ai scrisului… lăbărţat, fie de cele ale expres pîrpîliţilor debutanţi.

 

Vasile Romanciuc: „Libertatea” şi „noutatea” literaturii române din Basarabia de după ’89 nu pot fi separate de „reforma mentalităţii” societăţii noastre în ansamblu, capitol la care avem şi, e de presupus, vom avea încă multă vreme restanţe grele… Dar, în această perioadă, şi-au publicat primele cărţi o seamă de tineri scriitori talentaţi şi cu şcoală bună. Dintre debuturile ultimilor ani mi-au plăcut în mod deosebit: „Tzara mea” de Tamara Cărăuş, „Omul roş” de Adrian Ciubotaru, „Certificat de deces” de Alexandru Buruiană… Am citit – în presa literară din Ţară câteva cronici la „Negrissimo” de Liliana Corobca. M-am bucurat mult, premierea acestui volum de către revista România literară ne încurajează să credem că „libertatea” şi „noutatea” scrisului românesc din Basarabia sunt pe cale să devină o certitudine.

 

Serafim Saka: Nu se poate şti cât de „liberă şi nouă” este azi literatura română din Basarabia, dacă nu ştim cât de neliberă şi învechită a fost această literatură până la 1989. Cineva spunea că, încercând să aleagă din măreaţa operă a celui mai prolix scriitor sovietic moldovean, Bucov, nu a reuşit să adune de-o simplă plachetă. Arhiangajaţi, majoritatea scriitorilor realismului socialist moldovenesc au simţit doar beneficiul socialist, nu şi nelibertatea, cenzura, controlul sever al partidului. Era nevoie să ieşi cât de cât din normă şi canon ca să simţi cât de neliber eşti.

Alfabetul rusesc pe care ni l-au impus ne-a izolat de întreaga românime, devenind o literatură închisă, citită doar de românii locali, aşa că eram liberi să scriem tot felul de trăsnăi. Precum au şi scris unii. O dată cu trecerea la alfabetul latin, situaţia scrisurilor noastre s-a schimbat. Deschişi spre întreg arealul românesc, nu mai suntem liberi să scriem orice şi oricum, că ne facem, naţional, de râs. Deceniul şi ceva de libertate a dat, cred, doar cărţi noi. Nu şi o literatură nouă. S-au încercat noi forme şi formule, nu şi conţinuturi noi. Faptul că facem azi parte din aceeaşi „unică şi indivizibilă” (Călinescu) literatură românească ne obligă.

 

Leo Butnaru: Despre libertatea de creaţie ar fi mai indicat să se vorbească la modul individual, ce vizează un scriitor sau altul care, dacă – admitem – nu dispune de suficientă independenţă în manifestarea harului său între Prut şi Nistru, el are toată volnicia (via internet, nu?) să se exprime în întreg spaţiul literar românesc, dar – de ce nu? – şi în cel eurouniversal. (Ah, naivii de noi ăuniiî! – ne mai considerăm încă eurocentrişti!). În ce priveşte noutatea (eu nu o iau între ghilimele), ea e atestată şi de însăşi revista-interlocutor care ne pune întrebări, Contrafort, ce constituie un spaţiu propice şi generos pentru contempora­neizarea, modernizarea, avansarea şi consolidarea, în sens axiologic, a scrisului românesc din Basarabia şi nu numai. Iar pentru a nu da o listă prea amplă sau, eventual, incompletă a autorilor care s-au impus, ţin să menţionez că 80-90 la sută dânşii sunt cei care au publicat şi publică în revistele Contrafort, Sud-Est şi Semn. Critica literară panromânească (şi… panestetică) anume aici a descoperit şi autorii, şi titlurile, şi formulele de creaţie, considerate sincrone cu literatura noastră contemporană în ansamblul ei, uneori – unii basarabeni – fiind chiar de prim planul contextualizării.

 

Iurie Bodrug: Aşa s-a întâmplat că scriitorii, la vremea respectivă, au fost printre cei mai activi promotori ai schimbărilor ce urmau să aibă loc în societate. Riscurile pe care le aducea cu ea libertatea i-au găsit însă total nepregătiţi. Pentru unii, libertatea a devenit o capcană în care ei s-au băgat de bună voie. Totuşi, trebuia să ne adaptăm la această nouă realitate. O bună parte dintre scriitorii basarabeni, nu că nu au vrut, ci mai degrabă nu au putut, s-au dovedit a fi incapabili de o schimbare profundă, nu au fost în stare să-şi înfrângă inerţiile înrădăcinate de atâta vreme. „Înnoirea” ar fi însemnat pentru ei o ruptură între ceea ce scriseseră până, şi ceea ce aveau să scrie după, astfel încât pentru aceşti scriitori literatura s-a oprit la o răscruce şi nu mai continuă.

Şi iată în situaţia aceasta de incertitudine şi dezorientare, când scriitorul nu prea avea idee ce să-i ofere cititorului, iar cititorul nu prea ştia ce vrea de la omul scrisului, apare revista Contrafort, care vine cu un angajament clar al schimbării. Revista îşi propunea din start să fie o tribună pentru tinerii scriitori şi să promoveze o nouă mentalitate literară şi o nouă sensibilitate estetică. Pentru mine personal, Contrafort-ul a constituit o şcoală în care am avut de învăţat unul de la altul, în care am crescut împreună. Avansând dimensiunea sincronismului şi demonstrând un veritabil spirit de deschidere, Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu au reuşit să adune o echipă de scriitori cu afinităţi literare. Dincolo de diversitatea gusturilor şi a stilurilor, gruparea de la Contrafort, adică cei care scriu pentru publicaţia în cauză, este extraordinară ca valoare literară, revista Contrafort devenind un reper pentru orice scriitor care se respectă.

 

Constantin Cheianu: În ceea ce priveşte libertatea, nu-mi amintesc nici un caz, în ultimii cincisprezece ani, în care vreun autor de la noi s-ar fi plâns că l-a împiedicat cineva sau ceva să scrie cum vrea şi ce vrea. Scriitorul basarabean şi-a putut permite orice „libertăţi” de la formule ermetice până la obscenităţi sau puseuri naţionaliste. Dacă în totalitarism ne propuneam să ajungem cât mai departe în rostirea adevărului, acum problema se pune să învăţăm a şti unde şi când să ne oprim.

Nou în literatura noastră mi se pare faptul că ne-am putut sincroniza cu evoluţia literaturii de peste Prut, dar şi cu cea universală, în general, că am putut atinge un nivel superior de profesionalism şi performanţă, că ne percepem meseria cu mult mai multă exigenţă şi responsabilitate decât predecesorii noştri şi că s-au despărţit net apele între cei care produc literatură autentică şi cei care sunt scriitori doar cu numele şi cu carnetul.

Pe de altă parte, însă, atunci când trebuie să evidenţiez autori, titluri şi formule eu sunt tentat să ataşez o listă. Mi se pare că nu avem voci puternice, distincte, care s-ar detaşa din plutonul compact, pe care îl alcătuim. Este adevărat că unii „accelerează” pe anumite segmente, dar sunt înghiţiţi treptat de grup.

Poate literatura noastră a cheltuit prea multă energie pentru a se sincroniza şi profesionaliza, ca să mai poată da nume şi titluri ieşite din comun? E palpitantă starea de aşteptare, pe care o trăiesc. Sper în capacitatea unora dintre noi de a oferi surprize.

 

Vladimir Beşleagă: Dacă facem abstracţie de esenţa (sensul/fondul/mesajul) pe care încearcă s-o/să-l exprime această „literatură română din Basarabia”, aşa cum o numiţi, este foarte, ba chiar foarte liberă şi foarte, chiar foarte (pentru noi, cel puţin) nouă. Atâtea „formule de creaţie”, atâtea titluri (aproape două sute pe an!), atâţia autori şi toţi scriu, scriu, scriu şi… ce e mai curios, îşi editează cărţile, cu toată trâmbiţata mizerie şi sărăcie. E o cursă aproape bezmetică, o competiţie acerbă pentru glorie, dar mai cu seamă pentru… premii. Şi acestea vin, curg gârlă, ca să fie fixate pe coperta a doua a următoarei cărţi a autorului respectiv. (Vai, dacă s-ar putea să fie puse pe prima)… Dacă, însă, încercăm să scormonim ceva mai în adânc, să vedem ce spun aceste cărţi şi aceşti autori, atunci vedem că e un dezastru total: nimic, dar aproape nimic nou, nimic demn de o adevărată atenţie – tot lucruri, tot idei demult perimate pentru lumea asta a noastră… Pardon, am vrut să spun, pentru lumea normală, dar noi nu facem parte din acea lume normală, tocmai de aceea ni se pare uneori că am realiza cine ştie ce performanţe literare! De altfel, întrebarea cu vechiul şi noul în literatură este ca şi cu toate celelalte: toate-s vechi şi nouă toate… Da, s-au impus autori şi autori buni, autori care scriu cu adevărat profesionist, hai să‑i numim numai pe câţiva, Em.Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Leo Butnaru ş.a. câţiva, dar… cine-i citeşte? Cine are nevoie astăzi de scrisul şi cărţile noastre?… Noi le scriem, noi le citim, adică colegii, scriitorii, dar văd că m-am băgat la altă întrebare şi o las baltă…

 

Mircea V. Ciobanu: O evidenţă: literatura de azi este nu numai „liberă”, ci şi „slobodă” (şi libertină alteori): azi scriitorul este liber să scrie/să nu scrie tot ce doreşte/nu doreşte, iar pe de altă parte, există o „slobozenie” totală, caracterizată (inclusiv) prin obscenitate, incultură, kitsch, grafomanie…

Prefer – totuşi! – această stare de lucruri (cu dreptul fiecăruia de a alege ce să scrie/să citească) acelei cenzuri ideologice sau (pretins) estetice, de odinioară, care decidea, pentru mine, ce să scriu ori să citesc.

Am putea doar să regretăm faptul (care ne nedumereşte cu adevărat) că nu numai unele edituri „cu nume” s-au antrenat în a publica cărţi lipsite de valoare, dar şi unele reviste şi, implicit, voci critice se întrec uneori în promovarea mediocrităţii.

(Ne)învăţînd libertatea, critica noastră „de întîmpinare” (… cu pîine, sare, prosoape şi abundenţă bahico-gastronomică) comite gafe de tot soiul: de la adularea unor nulităţi şi etalarea unui patriotism zgomotos (şi profitabil!), pînă la limitarea libertăţii estetice din raţiuni de gaşcă.

Printre numele noi se remarcă tinerii (calificaţi – etichetaţi diferit: „furioşi”, „neoavangardişti”, „fracturişti”, „deconstruc­tivişti”), promovaţi (şi) de revista Contrafort, (dar şi de Editura Arc, în colecţia „Prima verba”).

Continuă să se afirme optzeciştii. Paradigma lor estetică şi rigorile unei exigenţe autoimpuse au eclipsat multe nume, cîndva în vogă. Bucură şi noua respiraţie a unor scriitori mai vîrstnici.

 

Grigore Chiper: Problema principală, aşa cum o văd eu, e că se scrie foarte puţin în RM, se editează puţin, se citeşte puţin şi se cumpără carte puţin. Din acest lanţ problematic, cel mai important mi se pare primul. De ce tinerii nu vin în literatură? Ce se întâmplă la facultăţi? De ce universităţile se axează doar pe ştiinţă şi ignoră cu desăvârşire creaţia artistică? Care universitate, din cele mai bogate, a editat vreun roman sau vreo plachetă de poezie?

Din acest puţin care se editează se reţine şi mai puţin. Montale vorbea despre 5% care rămân în urma unui mare artist. Eu aş zice că ne plac cam 5% din tot cât citim. Spaţiul literar e prea limitat şi închistat pentru a genera paradigme demne de atenţie. Răsare câte un nume, dar care se pierde la a doua carte.

 

Valentina Tăzlăuanu: Literatura este liberă în măsura în care îşi ia (sau îşi poate lua?) cantitatea de libertate de care are nevoie. Dar această evidentă platitudine era, veţi spune, o afirmaţie valabilă şi pentru regimul trecut, restrictiv prin definiţie cu orice fel de „libertăţi”. Dacă e să nuanţăm şi, în acelaşi timp, să simplificăm, atunci am putea vorbi mai degrabă despre o „nouă libertate” decît, strictamente, despre o „nouă literatură”. În eventualitatea că aceste două sintagme s-ar putea suprapune într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, fiindcă e de presupus şi de aşteptat acest lucru, am putea vorbi despre anumiţi autori, nu foarte mulţi, care anunţă această nouă literatură de pe mai multe paliere generaţioniste.

 

Arcadie Suceveanu: După 1989 în literatura din Basarabia, la fel ca în toate literaturile estului european, dar poate într-o formă mai accentuată, s-au produs transformări de substanţă, fundamentale şi, totodată, dramatice, ca urmare a seismelor ce au schimbat societatea, structura şi suprastructura ei socială, politică şi culturală. Sub ruinele vechiului regim totalitar au dispărut pentru totdeauna mentalităţi, concepte, formule, nume „emblematice”, opere „crestomatice” despre care promoţiile de elevi de azi aproape că nu mai au ştiinţă. În aceste noi condiţii sociale şi estetice, scriitorii au fost supuşi unui inevitabil şi teribil proces de „selecţie naturală”, de „reconsiderare” şi „relecturare”, în timpul căruia unii dintre ei s-au pomenit repoziţionaţi pe scara valorilor, coborâţi sau urcaţi instantaneu cu o treaptă-două, în timp ce alţii şi-au văzut numele trecute în arhivele istoriei literare. Procesul a declanşat o acerbă şi disperată luptă pentru păstrarea vechilor poziţii sau pentru supravieţuire în noul context. Concomitent, pe fondul acestor transformări şi realcătuiri de relief, au apărut mai mulţi scriitori tineri şi mai puţin tineri ca vârstă biologică, dar care, formând împreună acea „generaţie de creaţie” despre care vorbea încă Tudor Vianu, s-au situat pe poziţia nu-ului ionescian, radical-reformatoare şi nonconformistă, aducând în peisaj formule artistice, reviste şi cărţi în stare să impună imperativul unor reînnoiri de substanţă. Sincronizaţi cu noua epistemă literară, ei au făcut să se vorbească şi la noi despre optzecism, postmodernism şi textualism, despre telquelism şi fracturism, au fondat o revistă de mare rezonanţă culturală – Contrafort, se află azi la conducerea unor ziare şi reviste de prestigiu cum sunt Sud-Est, Semn, Jurnal de Chişinău, Timpul ş.a., scriu cărţi valoroase, competitive, fac un teatru nou, creează în jurul lor un climat cultural şi estetic de anvergură. Alături de alte câteva nume din generaţiile anterioare, ei au reuşit să impună o altă, superioară, imagine a scrisului din Basarabia.

 

Maria Şleahtiţchi: Eterogenă ca valoare şi oarecum peri­ferică, prin intensitatea vieţii culturale, literatura română din Basarabia de după 1989 este asemenea unei cărări ce se bifurcă. Personajele acestei lumi, deşi contemporane, trăiesc, de fapt, în timpuri diferite. Unele şi-au asumat destinul, riscurile şi avantajele-i inerente, trăindu-şi viaţa în interiorul culturii, ca agenţi ai ei. Altele au rămas într-un timp şi spaţiu consumat, nefiind în stare să-şi depăşească nostalgiile. Această stare de lucruri explică pînă la un punct cît de „liberă” şi „nouă” este literatura din Basarabia.

Totuşi, nu balastul marchează peisajul literelor basarabene actuale, ci acei scriitori care au scris ritmic, modificînd imaginea literaturii. În aceşti ani s-au produs scriitori ai diferitor generaţii, de la Aureliu Busuioc şi Vladimir Beşleagă la Tamara Cărăuş, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciubotaru, Liliana Corobca. Nu sînt adeptă a ierarhiilor, dar găsesc necesar să invoc cîteva momente care au determinat modificarea literară şi literală a literaturii române de aici. În aceşti ani se mai practică formule lirice şi narative consacrate anterior. Este vorba de scriitorii care au semnat o serie de lucrări prin care au sporit cantitativ rafturile (Grigore Vieru, Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi). Deşi de ultimă oră, memorabile, unele de referinţă chiar, aceste lucrări nu depăşesc cadrul paradigmatic generaţionist. Gradul de noutate ţine în temei de natura fabulei şi soluţiile subiectului (romanul Spune-mi Gioni de Aureliu Busuioc), de abordarea speciilor mai puţin valorificate la noi (Jurnal. 1986-1988 de Vladimir Beşleagă), de metoda analitică (critica mitică în Esenţa fiinţei de Mihai Cimpoi), nu şi de scriitură ca atare. Şi generaţia „ochiului al treilea” a continuat să-şi scrie cărţile în aceeaşi manieră. Exponenţii ei au sporit, dar tot cantitativ, producţia literară. Dintre cei mai fecunzi am menţiona pe Ion Hadârcă şi Valeriu Matei, care au reuşit să publice într-un singur an cîte două-trei cărţi. Ar fi de consemnat şi unele schimbări calitative în interiorul generaţiei. Arcadie Suceveanu, spre exemplu, evoluează spectaculos, potrivindu-şi elocvent discursivitatea poetică cu formulele postmoderne ale liricii optzeciste. E de remarcat de asemenea că generaţia „ochiului al treilea” a continuat să-şi completeze rîndurile. Astfel, mult întîrziatul Gheorghe Calamanciuc intră abia în 2001 în peisajul liricii şaptezeciste cu poezie de factură neoromantică. Cel de-al doilea volum de versuri, Toamnele lui Adam (2004), include texte competitive cu cele mai bune poeme ale congenerilor săi Vasile Romanciuc, Iulian Filip, Ion Hadârcă, Nicolae Dabija. Sinonimă cu schimbarea, noutatea şi libertatea, generaţia optzecistă modifică substanţial componenta calitativă a literaturii din Basarabia. Schimbarea de paradigmă s-a produs pe diverse nivele ale vieţii literare din aceşti ani. În primul rînd, ar fi de observat impactul pe care l-au avut revistele noi, prin care s-au manifestat în echipă (pe cît este posibil acest lucru în cazul unor individualităţi) tinerii, pe atunci, scriitori. Aş menţiona, înainte de toate, revista Contrafort care a avut rol de „moderator” şi modelator al generaţiei. Atît în cazul în care unii scriitori nu au publicat pe parcursul a zece ani prea multe texte în această revistă, precum şi atunci cînd nu au publicat deloc, reacţiile manifeste sau interioare la mesajul revistei aveau efect formativ. Chiar negarea categorică a efortului acestei reviste însemna de multe ori recunoaşterea valorii ei. Astfel, Contrafort-ul îşi poate adjudeca pe drept rolul de director de opinie literară, estetică şi social-politică în contextul general al schimbării literaturii române de la noi. Alături de ea, mai mult în colaborare decît în polemică, impunîndu-şi profilul individual, au fost revistele Sud-Est (Sud-Est Cultural), Basarabia (coordonată de Nicolae Popa), Semn. Aceste publicaţii au promovat şi scriitorii valoroşi ai generaţiilor anterioare, acele personalităţi care şi-au manifestat afinităţile cu tînăra generaţie şi au susţinut participativ demersul ei. „Noua direcţie” (vorbind în termeni maiorescieni) s-a impus deci prin efortul comun şi complex al mai multor scriitori. Promovarea consecventă a ideologiei de integrare în interiorul culturii şi literaturi române a impus nume noi, mentalităţi noi, libere de tirania trecutului, dat fiind că multe din ele nici nu l-au prea avut. În al doilea rînd, este de apreciat modificarea esenţială a discursului critic, orientarea spre valorile estetice, impunerea a noilor concepte literare, a discursivităţii mult mai complexe (cu riscurile inerente ale practicării limbajului ermetic, cu tendinţe elitiste – exagerări depăşite în timp). Putem afirma cu certitudine că modul în care au funcţionat aceste reviste face dovada înscrierii lor în tradiţia românească, cînd revistele se îngrijeau de afirmarea unor critici profesionişti, prin activitatea cărora se promova o anumită politică estetică şi literară. Deşi noii critici, ajunşi la maturitate, au semnat puţine cărţi, opera lor fiind în proces de gestaţie şi scriere, este evident deja că nu se va putea vorbi despre literatura română din ultimii ani făcîndu-se abstracţie de textele critice semnate de Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Valentina Tăzlăuanu, Eugen Lungu, Emilian Galaicu-Păun (! nici aici, nici în continuare ordinea citării nu înseamnă ierarhizare valorică). Celelalte domenii – lirica, dramaturgia, proza – sînt sfere „aplicative” ale direcţiei noi. Din perspectiva panoramică asupra contribuţiei generaţiei optzeciste la schimbarea de paradigmă estetică a beletristicii nu pot lipsi numele de referinţă: Irina Nechit, Vasile Gârneţ, Leo Butnaru, Nicolae Leahu, Grigore Chiper, Margareta Curtescu, Emilian Galaicu-Păun, Constantin Cheianu, Nicolae Popa, Ghenadie Nicu, Mircea V. Ciobanu, Anatol Moraru, Val Butnaru, Nicolae Negru. Cei mai noi, formaţi în interiorul schimbării, fie în Ţară, fie în Basarabia, beneficiarii ei nemijlociţi, se afirmă transformînd însemnele sincronizării discursului literar în certitudine. Perfect integraţi, scriind în diverse părţi geografice ale spaţiului românesc, Tamara Cărăuş, Adrian Ciubotaru, Lucia Ţurcanu, Liliana Corobca, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan ar putea fi consideraţi descendenţi, expliciţi sau impliciţi, ai noii direcţii în cultura română de după 1989.

 

Em. Galaicu-Păun: În absolut, libertatea nu are grade de comparaţie; noutatea fie că este, fie că aduce a deja vu. În cazul literaturii române din Basarabia, se manifestă ca scriitori liberi o serie de autori, din toate generaţiile, aparţinînd tuturor -ismelor, ce-şi caută onest de scrisul lor şi nu o fac – cu voie de la stăpînire/de bună voie şi nesiliţi de nimeni – pe „băgătorii de seamă” ai breslei. Cîţiva dintre aceştia au reuşit să-şi impună formulele poetice pe plan naţional, şi cînd spun naţional este limpede că mă gîndesc la literele române contemporane. Noutatea cîtorva formule a fost răsplătită fie prin premiul USR/UNITER, fie prin includerea în cele cîteva antologii postdecembriste cu adevărat importante (Antologia poeziei româneşti culte de Florin Şindrilaru, O mie şi una de poezii româneşti de regretatul Laurenţiu Ulici, Poezia română actuală de Marin Mincu, Antologia poeziei române de la origini pînă azi de Dumitru Chioaru şi Ioan Radu Văcărescu, Cele mai frumoase poezii ale limbii române de Petru Romoşan), fie prin intrarea în topul celor zece, cele mai bune, cărţi de poezie ale ultimului deceniu etc., etc. Cum numele/titlurile de top sunt mai mult sau mai puţin cunoscute, nu văd rostul unor pomelnice. „Saltul mongol” (ca să citez inspirata sintagmă a lui Eugen Lungu) al literelor basarabene s-a întîmplat, ura!, dar abia de-acum înainte începe adevărata competiţie.

 

Călina Trifan: Literatura română din Basarabia de după 1989 este liberă în măsura în care se simt liberi cei care o fac. Prezentul, din păcate, nu a fost eliberat de trecut. Teoretic, eşti liber să scrii ce vrei, dar (practic) nu beneficiezi de întreaga libertate de exprimare. La nivel oficial, se aplică cunoscutul regim discriminatoriu, despărţind un scriitor de altul, o Uniune de altă uniune (de buzunar), finanţându-se din bani publici… maculatură ideologică. Se poate vorbi de un surogat de libertate. Televiziunea publică, postul naţional de radio sunt maşini de cretinizat în masă. Într-o ţară, occidentală, „libertatea e afacerea mass-mediei, a politicienilor”, pe când într-o ţară comunistă e cauza fiecărui cetăţean…

În ciuda acestui fapt, literatura „s-a schimbat la faţă”. Pentru că „revoluţiile care modifică universurile scrise” sunt altele. Trăim în alt sistem socio-cultural. Arta, în mare, s-a eliberat de valenţele ideologice, şi-a desolemnizat discursul. Cred că nu atât „personajul” e important, ci mai ales schimbarea la care a contribuit întreg desantul, înregistrând o nouă tinereţe a literaturii. Această perioadă e poate preludiul unei împliniri viitoare. Tinerii de mâine vor patina pe un teren mai bogat în posibilităţi.

 

Ion Hadârcă: (Telegrafic, pentru că fiece întrebare solicită răspunsuri de disertaţie!). E dificil de evaluat cât de „liberă” sau „nouă” a devenit, după 1989, literatura română din Basarabia. În primul rând, spre deosebire de România, unde 1989, adică „decembrismul” e un termen clar de referinţă, în Basarabia liberalizarea a început mai devreme (1987), dar a evoluat mai lent. Doi, „literatura română din Basarabia” deja e o sintagmă ce naşte alte semne de întrebare. Trei, în perioada (spaţiul) de referinţă da, literatura a devenit mai liberă şi mai predispusă înnoirii. În acelaşi context, unii autori (notorii!), formule (tradiţionaliste) au sucombat spectaculos şi iremediabil, frizând anonimatul.

La toate etapele s-au produs seisme. Fără pretenţii de ierarhizare, voi semnala unele „impuneri” înnoitoare: Eugeniu Coşeriu (şi tot ce ţine de spiritul academic al limbii şi culturii române în lume!); Mihai Cimpoi (cu „Istoria deschisă” şi eseul eminescian); Iurie Colesnic (cu magistrala-i investigaţie în cinci volume „Basarabia necunoscută”); Vladimir Beşleagă („Jurnal”); Aureliu Busuioc („Lătrând la lună” şi „Pactizând cu diavolul”); un „Semn” bun este noutatea literară a „şcolii de la Bălţi”; alte semne – atomizarea sau „fracturizarea” pe genuri, publicaţii, formule estetice distincte. Am în vedere publicaţiile Contrafort, Sud-Est, Semn, Viaţa Basarabiei, Art-hoc, Clipa siderală, dar şi periodicele Timpul, Jurnal de Chişinău, Ziarul de Gardă. În dramaturgie s-au impus Val. Butnaru şi Dumitru Crudu; în arta traducerii – poeţii Leo Butnaru (din Ayghi şi Hlebnikov) şi Em. Galaicu-Păun (v. „Tirania şi Tiranicidul” de Turchetti ş.a.); în critica literară – Nic. Leahu, Eugen Lungu, Gr. Chiper, Iulian Ciocan; în publicistică – Vitalie Ciobanu, Constantin Tănase, Petru Bogatu, Efim Josanu, nemaivorbind de consacraţii Serafim Saka, Aureliu Busuioc, Nicolae Dabija…

 

Margareta Curtescu: În ultimii 15 ani, „schimbarea la faţă” a literaturii române din Basarabia a rezultat din intervenţiile temerare ale autorilor, în special, ale celor tineri, care au încetăţenit noutatea prin scrisul lor atipic, şi din efortul unora dintre colegii lor mai vârstnici, receptivi şi ei la noile realităţi. Chiar dacă acest spirit de breşă nu a reuşit să ia în posesie întreg teritoriul literelor basarabene, fisura (benefică!) s-a produs: noul limbaj artistic, postmodern, cu toate tehnicile inerente lui, manifestate sporadic şi timid pînă la 1989, a devenit funcţional şi productiv. Cei care au propulsat noile formule de creaţie (numele lor sunt cunoscute) nu au făcut-o din simpla intenţie de a poza pentru un „portret de grup”, dar pentru că sensibilitatea lor artistică depăşise cu mult ramele celei vechi.

Neîndoios, fenomenul literar de la est de Prut nu se compară cu cel din perioada totalitară. Noua sa identitate se conturează imediat după perioada de ebuliţie a idealurilor naţionale, cînd politicul este substituit cu literarul, unicul principiu de constituire a unei literaturi moderne, cel de libertate fiind în sinea lucrurilor.

 

Ghenadie Nicu: Ca să fiu sincer, chestiunea mă derutează. Poate fi libertatea un criteriu valoric? Am sentimentul că repetăm faza aia vetustă şi urît mirositoare cu partinitatea: ca, vezi doamne, componentă estetică. Sigur că, abolindu-se totalita­rismul, s-a dus pe apa sîmbetei şi cenzura, cel puţin în formele ei aşa-zicînd originare. Nu mai stă nimeni în ceafa scriitorului să-i supravegheze caligrafia şi punctuaţia ca repere ale maturităţii sale politice. În sensul acesta, literatura română din Basarabia este liberă, dacă nu cumva, de-a dreptul, slobodă… Depinde, acum, ce facem cu această mirobolantă condiţie. Şi ce putem face! Libertatea în cazul de faţă este, cred, măsura în care putem experimenta, capacitatea de a asimila o paradigmă, o formulă etc., fără teama că mîine fapta noastră abominabilă va fi discutată la birou şi înfierată cu îndreptăţită mînie proletară. Cît priveşte noutatea, aici se impun cîntare de mare precizie, dar mai ales cantaragii cu maţe omogene cromatic. Intrăm, vreau să spun, într-o zonă foarte susceptiblă, minată de orgolii, disputată de clanuri, de găşti, grupuri şi grupuscule şi trebuie să fii cu desăvîrşire lipsit de simţul umorului pentru a da liste, nume, adică un top supus în mod fatal remuneraţiei… pardon!, enumeraţiei şi ierarhizării. Canonul e posibil numai la Bucureşti şi doar sub semnătura autoritară a lui Manolescu. Aici, e calea cea mai scurtă de a fi lapidat, mai ales de cînd la turma dreptcredincioasă au prisosit bigoţii cu carnete de partid. Contrafort‑ul ne pune la grea încercare instinctul autocon­servării…

 

Anatol Moraru: Un răspuns complet la chestionarul Contrafort-ului (de altfel, bine gîndit, cu întrebări incitante, unele provocatoare chiar, în sensul bun al cuvîntului, altele, puţin mai … retorice) ar necesita spaţii largi, tablouri sinoptice, panorame diacronice şi sincronice, incursiuni ample… cu alte cuvinte, ni se propune o veritabilă reţetă pentru o altă (dorită şi aşteptată) Istorie a literaturii române postbelice din Basarabia.

„Libertatea de creaţie ” nu a prea dat roade, cauza, invocată cu multă regularitate mai ales de scriitorii cu vîrstă respectabilă şi de cei aflaţi la frontiera acesteia, fiind „cenzura economică” care s-a dovedit a fi (surprinzător!?) mai drastică decît cea politică. În rest, în cazul multora „cenzorul interior” a dormit ca „voinicul din poveste”, astfel că nimic nu i-a stingherit să fabrice „producţie artistică” în cantităţi agricole, dar nu şi „literatură nouă” (Vezi, spre exemplu, evangheliile după Ianoş).

Unica „noutate” (ghilimelele nu subliniază sensul peiorativ, ci vechimea doctrinei ca fenomen global) rămîne a fi, deocamdată, postmodernismul basarabean.

 

Nicolae Rusu: „Liberă” şi „nouă” în raport cu ce sau cu cine? „Liberă” să publice în mii de exemplare că „ţara mea stă ca o curvă bătrână la marginea drumului…” sau „nouă” în destul de multe texte în care totul şi toate, de la clasici până la contemporani, se persiflează sau se denigrează? Evident că într-o ţară cu regim totalitar asemenea exemple sunt excluse şi absolut imposibile. Şi, în această privinţă, literatura română din Basarabia are absoluta libertate de exprimare, precum cea din Ţară, dacă nu şi mai mult, pentru că provincia deseori este tentată să exagereze, mai ales în domeniul culturii. Oricât de mult au insistat să se impună unii superficiali, dar ambiţioşi autori, cred că în această perioadă au apărut şi texte care vor rămâne în patrimoniul literaturii române.

 

Gheorghe Erizanu: Literatura română din Basarabia s-a eliberat după ’89 de misiunea de salvator al limbii, misiune care a îndeplinit-o meritoriu din anii ’50. (Nu sînt atît de categoric faţă de literatura din acea perioadă ca unii colegi). Mesianicii perioadei realismului socialist nu au produs nimic revelator după nouăzeci. Optzeciştii au reuşit să-şi consolideze poziţiile şi să fie cei mai aproape de ceea ce se numeşte literatură la sfîrşitul secolului XX. Cel mai spectaculos reprezentant fiind prin perseverenţa sa Em.Galaicu-Păun, cele mai reuşite proiecte: Contrafort şi Semn. Tinerii care au un credit mai mare şi indulgenţele oferite de timp se numesc: Dumitru Crudu cu „Falsul Dimitrie”, Iulian Fruntaşu cu „Beata în marsupiu”, Ştefan Baştovoi cu „Iepurii nu mor” şi unul din fraţii Vakulovski cu „Pizdeţ”. Dar toate aceste enumerări nu pot fi comparate cu impactul pe care l-au avut asupra cititorului în anii ’60-’70 (momentul ’68) „Povara bunătăţii” de Druţă, „Zbor frînt” de Beşleagă, „Povestea cu cocoşul roşu” de Vasilache, „Singur în faţa dragostei” de Busuioc, „Numele tău” de Vieru, „Sînt verb” de Damian, „Piatra de citire” de Codru, „Legea găzduirii” de Lupan, urmate de colecţia „Debut” din anii ’70-’80.

Cât de utile (sau poate deranjante) în planul creaţiei sunt comentariile critice, cronicile literare, inclusiv cele din Contrafort, scrise la cărţile Dvs.? Credeţi că scriitorii noştri au deprins, şi-au dezvoltat o reacţie adecvată (calmă şi civilizată) faţă de opiniile criticilor literari, atunci când un comentariu nu tocmai entuziast nu este perceput drept o „desfiinţare” a autorului, o coborâre a lui pe scara axiologică şi, dimpotrivă, atunci când o cronică pozitivă nu fixează o dată pentru totdeauna o carte, un autor, pe cerul absolut al valorilor?

Serafim Saka: Până şi lipsa unui comentariu literar liber a ţinut total în loc literatura totalitarismului, nedându-i mişcare în nici o direcţie. Cu micile, cunoscutele excepţii, arhidedata critică literară moldovenească a promovat minciuna, vechiturile şi agramaţia, respingând, în felul acesta, modestele încercări de a ieşi din şablon şi a scrie altfel. Doar altfel, că despre altceva nu se putea vorbi atunci. Cei mai răsăriţi au scris o literatură aluzivă, învăluită în tot felul de pilde şi metafore care, în unele cazuri, ascundeau nişte sensuri, în altele mai nimic.

Contrafort-ul a mers mereu în ascensiune, ajungând azi o publicaţie extraordinar de necesară şi utilă Basarabiei. Dacă ar fi pe-a mea, eu aş face din Contrafort o publicaţie de masă, care să ajungă la elevi, profesori şi studenţi, singura speranţă cititoare în ţara asta a noastră, agramată. Este trist că nici după un deceniu şi jumătate de la eliberarea de sub jugul nelibertăţii, fenomenul Contrafort nu este văzut cu ochi buni de forul superior al scrisului, Uniunea Scriitorilor. Deşi nu sunt un scriitor care a trecut neobservat de angajata critică literară de aici, abia după ce scrisul meu a ajuns dincolo, am avut parte de un comentariu literar mai aproape de ceea ce eram/sunt. Dan Mănucă, Mircea Ciobanu, Constantin Cubleşan, Laurenţiu Ulici, Ioan Adam, dar şi alţii nu mi-au căutat cu orice preţ „nod în papură” şi atunci au găsit sensurile pe care le camufla scrisul meu. Ceea ce nu a dorit – cu mici excepţii – să facă critica de acasă.

 

Mircea V. Ciobanu: Critica literară contează pentru a promova o operă, ori, dacă doriţi, pentru a impune/ a respinge nişte nume, în consecinţă, pentru a stabili nişte ierarhii estetice necesare. Nu cred că autorul trebuie menajat, or, nu pentru el scrie criticul.

Nu ştiu dacă scriitorii s-au deprins cu acest fel de atitudine, dar trebuie să se obişnuiască. În acelaşi timp… oameni sîntem şi supărarea e firească. Nu am simţit (deocamdată?) acest fenomen pe spinarea mea. Rămîne să scrie cineva de rău despre mine – au suficiente motive – ca să ştiu ce înseamnă să te doară cu adevărat. Privesc, deocamdată, cu ironie la unele ghionturi stîngace, de regulă expuse oral, după cum privesc filosofic la elogiile pe care nu le merit.

Îi admir pe cei care ştiu să disocieze, distant, rece, necruţător, pentru a discerne valoarea. Dar ceea ce mă nedumereşte, este că unii critici, competenţi, admirabil de curajoşi şi necruţători, în alte cazuri promovează foarte uşor mediocritatea. Atunci nu‑i mai poţi „suspecta” de imparţialitate şi… competenţă.

Deocamdată, nu am motive să renunţ la textele în care am disociat opera colegilor, fie că am vorbit cu admiraţie, fie că am fost mai puţin delicat.

 

Grigore Chiper: Raportul dintre scriitor şi critic nu a fost niciodată simplu şi univoc. Pe de o parte, orgoliul scriitorului care nu apleacă urechea la ceea ce spune criticul, pe de altă parte, criticul care, în buna tradiţie românească, este preocupat de a dura o critică artistică a sa.

În artă, mai mult poate decât în alte sfere ale activităţii umane, se observă diferenţele, deseori enorme, între indivizi. Deseori rămâi surprins sau de-a dreptul stupefiat să afli, de exemplu, că doi artişti, foarte diferiţi între ei, au fost colegi de şcoală, facultate sau chiar au stat într-o bancă. În acelaşi context, citim comentarii înflăcărate la unele cărţi, dar contactul nostru, realizat ulterior, cu aceste cărţi este mai puţin entuziast. La fel opera noastră, în care am depus multă energie şi pasiune, îi poate lăsa reci pe alţii sau pe majoritatea. Mai mult, trăim într-un spaţiu extrem de restrâns şi capabil să relativizeze oricând lucrurile. Probabilitatea de a se scrie fals ori exagerat laudativ este la fel de mare ca şi excesul de negativism care apare în hiperspaţii. În statele mari există şanse de a se scrie mai obiectiv sau pe un ton neutru despre autorii aflaţi pe alte meridiane dacă nu şi acolo – mai ales în cazul poeziei – autorii nu sunt cumva izolaţi în propriile insule. Se întâmplă ca vreun critic mai îndrăzneţ să tulbure apele ca mai apoi să afli, dezamăgit, că în spatele scandalului se află cel mai ordinar resentiment sau interes. Deci, e foarte dificil de depistat un raport pur, neviciat, între autor şi critic. Ceea ce mă îngrijorează însă cu adevărat e altceva: împuţinarea autorilor tineri autentici şi cvasidispariţia criticilor. Nu apar nici reviste noi de beletristică. Literatura nu se poate ţine la infinit pe trei reviste şi jumătate. Nici ziarele de informaţie nu sunt foarte deschise culturii.

Cultura, în speţă literatura, se face de două tipuri de persoane: cele asigurate material din surse extraculturale (să zicem, modelul Maiorescu) şi cele devotate culturii până la fanatism în ciuda situaţiei lor financiare precare (să zicem, modelul Eminescu). Tocmai aceste două categorii lipsesc în societatea noastră „tranzitivă”. Prima categorie e puţin numeroasă şi preocupată deocamdată de afaceri, cea de a doua e o categorie accidentală care nu poate fi prognozată şi luată în vreun calcul.

 

Maria Şleahtiţchi: Cronicile la cărţile mele nu au fost nici utile, nici deranjante. Au fost. Le-am citit cu interes ca rezultante ale lecturii unor texte ce puteau tot atît de bine să nu fi fost citite niciodată, cu respect pentru acel cineva, altul decît mine, care a trecut cu privirea prin ele, avînd şi timpul, şi bunăvoinţa de a scrie. Marcată poate de recentele teorii ale lecturii, despre mulţimea de cititori pe care ni-i inculcă în conştient şi subconştient semioticianul italian U. Eco, nu cred că m-ar deranja vreo cronică. Mă tratez cu suficientă autoironie ca să pot trece calm prin diverse circumstanţe ale vieţii, chiar şi în cazul apariţiei unei cronici sau a unui articol mai „critic”. Aceasta este atitudinea de moment. Nu pot jura pentru restul vieţii, în care pe mine însămi nu mă cunosc. Cît priveşte comportamentul altora… E problema lor. Fiecare e liber să se poarte cum găseşte de cuviinţă. Şi cel care scrie, şi cel care dă replica de răspuns. Mă uimeşte atît iluzia unor cronicari care îşi imaginează că, de vreme ce afirmă el că poezia cutărui sau cutărui este „idioată”, ea chiar este idioată… (de regulă, vulnerabil devine cronicarul care afirmă acest lucru, fără a pune în uz bunul simţ critic, fireşte), cît şi faptul că scriitorii care au suficientă „vechime” în meseria scrisului se entuzias­mează pueril la apariţia unor cronici prea laudative şi se irită, dilatat, la apariţia unora realiste, altora injurioase şi altora nihiliste… Istoria literară oferă suficiente „reţete” pentru asemenea cazuri. Şi apoi cine poate „reglementa” reacţiile faţă de opiniile criticilor… „Lumea asta îi cum este… şi ca dînsa sîntem noi.” În ce mă priveşte, sînt adeptul polemicilor de idei, erudite, dacă se poate, argumentate, dacă este de unde, din care ar fi eliminate etichetările grobiene, certurile de mahala, conotaţia gesticulaţiei indecente…

 

Constantin Cheianu: O cronică scrisă de un critic talentat, care îţi poate spune uneori despre cartea ta mai multe decât ştii tu despre ea, chiar dacă e una critică, este într-adevăr utilă. Deranjantă mi se pare lauda unui critic mediocru!

Nu am prea avut parte de reacţii critice la puţinul cât am scris, bucurându-mă, în general, de ceea ce se cheamă „cronici pozitive”. Sau „optimiste”, cum s-a exprimat odată colegul Vasile Gârneţ despre o recenzie la cartea „Totul despre mine!” găzduită de Observator cultural.

Cât despre reacţia altora la critică, mi se pare că noi criticăm prea puţin în raport cu cât merită să fie nu doar criticat, ci demontat, desfiinţat. Patetic vorbind, mi se pare că împovărăm prea mult Măria sa Timpul cu lucruri care ţin de competenţa muritorilor.

Cred că reacţionează necivilizat la critică scriitorii proşti ori cei care (de la Freud citire) nu au fost dezmierdaţi suficient în copilărie.

 

Vladimir Beşleagă: Şi cu cronicile literare povestea e tot aceea: se scriu şi se publică de cele mai multe ori în bază de relaţii de amiciţie şi sunt fie strict elogioase sau totalmente distructive. Cronici analitice, serioase, care să reiasă, în primul rând, din ceea ce şi-a propus şi a realizat autorul, iar nu din schema ce-o are în capul lui cronicarul şi din preferinţele şi gusturile lui, sunt foarte rare. La Contrafort cronicarul cel mai constant, mai echilibrat şi mai echidistant este de ani de zile Grigore Chiper, pe care îl apreciez aparte. Mai apar şi alţi analişti ai procesului nostru literar, de exemplu, Iulian Ciocan, care îmbină aproape fericit curajul opiniei cu cel al aprecierii obiective, din care nu lipseşte, uneori, impulsivitatea, ceea ce nu-i strică prea mult… Iar scriitorii noştri, de, ca scriitorii, sunt nişte copii, de unde să-şi deie ei seama că, mă rog, cronicarii le vor (uneori) binele. Eu, bunăoară, cunosc valoarea a ceea ce scriu mai bine decât orice cronicar, astfel că o cronică vine doar să mă amuze, ceea ce se întâmplă foarte, dar foarte rar…

 

Călina Trifan: E greu să recunoşti că literatura e altceva decât ceea ce faci tu, de aceea prima reacţie este de respingere. Dar nici o cronică pozitivă nu salvează o carte proastă şi invers. Literatura are o fizionomie în schimbare necontenită – asta trebuie să înţeleagă scriitorii.

În planul creaţiei un ochi scrutător şi onest îţi poate doar ajuta. Din păcate, există multă intoleranţă şi infatuare. Succesul (care durează, de regulă, cinci minute) şi puterea, ştiut lucru, dăunează.

 

Em. Galaicu-Păun: Cu două excepţii minore, am avut parte de comentarii critice (mai mult decît) favorabile, unele adevărate studii… monografice (suficient să pun cap la cap cele patru cronici ale lui Al. Cistelecan la cărţile mele de poezie, de la Levitaţii deasupra hăului la Gestuar). Dar şi de tăcerea ostentativă a unor publicaţii de la noi, în contratimp cu dezbaterile „în lanţ” din Ţară (dintre revistele literare din Republica Moldova, doar Semn a publicat o cronică la Yin Time şi alta, reluată din Timpul, la Gestuar). Nu-i mai puţin adevărat că, din numărul important de recenzenţi (între paranteze fie spus, la alcătuirea „Referinţelor istorico-literare” la volumul Yin Time (neantologie), a trebuit să „sacrific” nişte voci ţinînd isonul, mea culpa), cei care mi-au spus ceva ce nu ştiam nici eu despre poezia mea s-ar număra pe degetele unei singure mîini. Din acest punct de vedere, utilitatea unor cronici este direct proporţională cu gradul de adecvare a „răsfrîngerii” critice: în absolut, recenzia constituie o reflectare din exterior a universului (y)intim al poetului.

Pe de altă parte, din experienţa mea de cronicar de la Vatra (din care avea să rezulte volumul Poezia de după poezie, Ed. Cartier, 1999), am învăţat pe propria piele – vorba vine – că, oricît de bine ai mînui instrumentul critic, nu există operaţie (nici măcar estetică; nu mai vorbesc de extirparea unor malformaţii) fără durere, iar cicatricele nu se absorb ani în şir, uneori niciodată. Exact ca-n viaţă, unde funcţionează – în cele mai fericite cazuri – sintagma: „De iertat te iert, dar de uitat nu‑ţi voi uita-o nici pe patul de moarte!”

 

Margareta Curtescu: Comentariile critice, cronicile literare (cele nepărtinitoare, desigur!) sunt o reacţie imediată la valoarea sau nonvaloarea unui volum, îi semnalează virtuţile sau defectele şi, într-un anumit mod, impun o opinie, care, de multe ori, este confirmată de timp. Mă detaşez parţial de ceea ce public şi poate de aceea am reacţionat cu mult calm şi la cronicile din Sud-Est, Timpul, Contrafort, dar şi la referinţele critice negative la cartea mea Simple bluesuri, publicate în revista Vatra, concepîndu-le ca pe o răfuială de prost gust cu autoarea şi, inclusiv, cu altcineva (v. contextul). Fiind născută sub semnul pământului şi, în virtutea activităţii mele profesionale, sunt obiectivă, în primul rînd, cu mine însămi.

 

Ghenadie Nicu: Nu ştiu alţii cum sînt… Am răspuns unei întrebări similare şi în ancheta recentă a Semn-ului. Nu văd, repet, de ce ar fi deranjante reacţiile criticii, cînd nu drapează un resentiment şi nu reprezintă un mijloc, laş, de reglare a unor conturi extranee literaturii. În definitiv, critica este manage­mentul nostru cel mai bun şi impunerea unei valori (spun banalităţi, hйlas!) este operă de receptare. Imaginînd procesul literar ca o branişte (dacă mai e nevoie!), învinge cine are criticii cei mai buni. Una dintre cauzele care au determinat generaţia Dabija-Lari să dea chix (iată cum derog de la propria-mi pravilă!) este tocmai absenţa unui pluton de critici în interiorul ei. Dacă se poate vorbi de o mirifică inconştienţă la noi, iată prilejul cel mai potrivit. Că unii reacţionează grobian, cu priviri înverzite şi spume la gură, nu ei trebuie inculpaţi, ci şcoala sovietică la care cu entuziasm s-au format. E o fatalitate de sistem la mijloc: cei şapte ani de acasă au fost înlocuiţi, şi cu succes, după cum se vede, cu alţi şaptezeci de soţalism multilateral dezvoltat. Asta te marchează nu doar mental, ci şi fiziologic, aşa că nu un puseu moral se cade să vedem în astfel de manifestări, ci un instinct incontrolabil, de felul incontinenţei…

 

Iulian Ciocan: Înainte de a fi utile sau deranjante, comentariile critice şi cronicile literare trebuie să denote profesionism. Un critic mediocru, cum este bunăoară T. Palladi, poate deranja doar nişte scriitori mediocri. Este firesc ca deseori reacţiile scriitorilor să nu fie „calme şi civilizate” de vreme ce scriitorul e o fiinţă fragilă şi ambiţioasă deopotrivă. Contează mai mult dacă supărarea este sau nu justificată. Am scris o singură propoziţie despre cărţile lui Ghenadie Postolache, Dumitru-Dan Maxim şi Augustin Nacu şi de atunci incisivii prozatori nu mă mai salută. Am scris un eseu despre Serafim Saka, arătând atuurile şi lacunele prozei sale, încercând deci să fiu obiectiv, atât cât se poate. În consecinţă, Serafim Saka s-a supărat, ba chiar mi-a reproşat că nu i-am citit textele. Presupun că rămâneam prieteni, dacă-l lăudam ca Dan Mănucă.

Critica basarabeană este grav bolnavă, e la cheremul amatoris­mului. Nu mă refer doar la puzderia de pseudocritici care n-au citit nici măcar Teoria literaturii a lui Wellek şi Warren. Citeşti Istoria lui Mihai Cimpoi şi nu înţelegi care e deosebirea dintre Andrei Strâmbeanu, Zinaida Cenuşă şi Steliana Grama, pe de o parte, şi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă şi Vlad Ioviţă, pe de altă parte. Citeşti „critica” postmodernistului Em. Galaicu-Păun şi ai impresia că lecturezi un poem ermetic. Or, dincolo de stilul „rafinat” şi „experimentele” lingvistice ale lui Galaicu-Păun nu se întrezăreşte deseori esenţialul. Autorul e preocupat mai mult de frumuseţea propriului discurs decât de analiza textelor şi a contextului literar. Mă întreb chiar dacă Galaicu-Păun poate fi numit critic. El este mai degrabă un „curtezan” aprins care „cochetează” cu critica. Mă tem însă că nu o va putea „seduce”. Şi mă mai întreb dacă „liderul” postmodernismului basarabean se va supăra pe mine? Prefer criticii de meserie, „sobri”, care dau întâietate textelor despre care scriu. Aceştia, din păcate, sunt puţini. Eugen Lungu, Adrian Ciubotaru … Mai este cineva?

 

Ion Hadârcă: Cronici literare la cărţile mele nu au fost prea multe, nici în Contrafort, nici în altă parte, iar atâtea câte au fost le consider, în temei, utile, prin simpla întâmplare că au fost. În general, chiar şi pe cele deranjante le consider utile, dacă pornesc de la premise imparţiale şi nu de la fantomele răzbunătoare, gregare. În ce mă priveşte, am trecut senin peste împunsăturile laşe, iscate din motive extraliterare, cât despre reacţia (in)adec­vată faţă de opiniile criticilor literari, cred că e o temă veche şi neproductivă (mai ales că reacţia este detectabilă din ambele sensuri, o carte sau un autor se fixează foarte rar „o dată pentru totdeauna” pe cerul absolut al valorilor şi totul ţine mai mult de cultura interioară, atmosfera creatoare mediatică şi principiile morale (implicit, estetice), de care se ghidează societatea dată.

 

Anatol Moraru: După ştiinţa mea, comentariile critice, cronicile literare publicate în Contrafort, Sud-Est, Semn, Timpul se remarcă prin probitate, ţinută înaltă, profesionalism, prin abordarea dimensională a fenomenului sau textului literar supus radiografiei şi … sunt şi utile. Aş vrea, totuşi, să semnalez un mic „păcat” comis „cu ştiinţă” de unii interpreţi – textul analizat figurează uneori doar ca pretext de etalare a propriilor virtuţi teoretice şi lecturi „abisale”. Desigur, scriitorii noştri (şi cei mari şi cei mici) nu şi-au dezvoltat încă o reacţie calmă şi civilizată faţă de „comentariile nu tocmai elogioase” ale criticilor literari. Cît face numai replica vehementă, condimentată cu invective, a maestrului Grigore Vieru la „atacul la baionetă” al lui Ion Bogdan Lefter. Dar cînd comentariile sunt şi ele „necivilizate” (un merituos critic bucureştean în ascensiune la care ţin mult şi pe care îl consider un bun cunoscător al literaturii basarabene, Marius Chivu, califică poezia profesată de Gr. Vieru drept una „idioată” (o fi fiind ea cum este, numai „idioată” – Nu – A.M.) atunci, respectiv, şi reacţiile fireşti pot să nu mai ţină cont de curtuazie.

În genere, ar fi timpul să înlăturăm nişte confuzii regretabile, delimitînd clar ideea de valoare, succes comercial şi lectură. Or, dacă artistul nu mai poate conta pe un tratament special din partea statului şi decide (e nevoit) să accepte rigorile economiei de piaţă (scriitor ş ” producător”, operă ş „produs”, cititor ş „consumator”), atunci succesul este determinat, în mare, de legea „bestseller-ului”, ceea ce nu revendică numaidecît „fixarea autorului o dată pentru totdeauna pe cerul absolut al valorilor”. Pentru că, dacă J.K. Rowling a cîştigat de pe urma celor cinci volume „Harry Potter”, vîndute în 250 de milioane (!!!) de exemplare, un miliard(!!!) de dolari, intrarea în universalitate ar putea să o preocupe mai puţin. Cu alte cuvinte, trebuie să sesizăm noua modificare în sistemul de validare european: de primă importanţă este nu doar sau nu numaidecît valoarea literară, ci şi „gustul public”.

 

Leo Butnaru: Axioma e una: o dată ce te oferi pentru publicare, nu doar te expui, ci te şi propui aprecierilor publice. Şi nimeni nu-ţi garantează că vei fi doar elogiat, ci ţi se va întâmpla să fii şi criticat fără menajamente. Iar unele din referinţele la cărţile mele publicate în Contrafort le-am inserat în diverse capitole autobiobibliografice (ce termen-monstru!). Şi pentru a nu mă referi la totalitatea „scriitorilor noştri” – aş risca să dau un răspuns scurtisim: „Nu ştiu” -, îmi permit să rămân în sfera propriilor confesiuni. Astfel, eu, unul, în tinereţe reacţio­nam cam inadecvat, probabil, la orice fel de observaţii, pe care le consideram nefondate. Astăzi însă, îmi zic: la o adică, de ce ne-am supăra noi, bieţii creatori pământeni, pe cei care ne critică faptele în artă? Să ne amintim de pasajul biblic ce povesteşte de Iov care a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că a cutezat să critice Creaţia Divină. Dar când Iov roagă să fie iertat, este absolvit. Astăzi, îmi dau perfect seama de motivul respectivei schimbări de atitudine. Ea nu vine, cum s-ar putea presupune, numai o dată cu înaintarea în vârstă şi cu „înţelepţirea” noastră, a scriitorilor. Vorba e că, pe vremurile partidului-unic-şi-buldog, ce-şi era propriul… bodigard, dacă un literat se pomenea criticat pentru cine ştie ce abateri de la cursul ideologic realist socialist, consecinţele puteau fi destul de grave. Se cam ştie care erau (mi-ar fi silă să le amintesc)… Astăzi, mă rog, spună criticul orice ar spune, tu îţi poţi căuta (oarecum) liniştit de ale tale.

 

Nicolae Rusu: Comentariile „critice” scrise la multe dintre cărţile noastre nu sunt nici utile, nici deranjante din simplul motiv că seamănă mai mult cu nişte note excesiv subiective, oricine ar fi autorul lor – tineri la început de cale „criticistă”, exegeţi cu epoleţi de „savant şi mare cărturar” sau amici de condei. Cărţile proaste, din fericire, iar ele sunt, numeric, în majoritate, nu prea au cronici şi recenzii, iar comentariile excesiv de elogioase la unele dintre ele nu au credibilitate. În acest sens, bineînţeles, putem vorbi de o „realitate culturală comună”, pentru că şi în Ţară, şi la noi, în Basarabia, apar destule cărţi de valoare literară îndoielnică, dar, uneori, excesiv elogiate. În ceea ce mă priveşte, am o atitudine sceptică faţă de zelul cu care unii critici transpiră greu şi mult în tendinţa lor de a „înghesui” creaţia vreunui autor în cadrul fix al unor formule, curente, tipare, norme, direcţii, teorii etc. Iar în locul unui comentariu savant, semnat de vreo personalitate notorie în domeniu, îmi este de ajuns impresiile de lectură ale unui simplu cititor şi formulate sugestiv, în doar două propoziţii: „Romanul acesta nu-i doar o carte. El este viaţa noastră”…

 

Vasile Romanciuc: Un critic literar onest nu poate fi pe placul tuturor colegilor săi de breaslă… Scriitorul trebuie să aibă conştiinţa propriei valori: dacă eşti, nici un critic nu te poate des-fiinţa; dacă nu eşti, nici un critic nu te poate în-fiinţa.

 

Gheorghe Erizanu: Nu cronicile fixează o carte „pe cerul absolut al valorilor”. Fiecare carte îşi ocupă propriul loc într-un sistem ierarhic. O cronică poate doar să urgenteze sau să amîne această plasare.

 

Iurie Bodrug: Scriitorul basarabean, de cele mai multe ori, nu acceptă un „pluralism al interpretărilor”. O spun din propria mea experienţă. Am ţinut un timp la revista Contrafort o rubrică de noutăţi editoriale – nişte comentarii succinte, la limita publicităţii, fără a-mi pune neapărat scopul de a face judecăţi de valoare. Am avut parte de reacţii diferite, unele nostime, altele mai puţin plăcute, iar unul dintre cei luaţi „în vizor” s-a arătat de-a dreptul nedumerit: „n-am prea înţeles – mă lauzi, sau mă freci?…”

Oricum, sunt de părerea că criticul, interpretul, ar trebui să ne ajute să înţelegem un text. Chiar dacă critica literară a pierdut din ponderea de altădată, criticul rămâne a fi un avocat al cărţii. Un asemenea avocat al cărţilor de valoare este Vitalie Ciobanu – critic înzestrat cu har, dar şi cu onestitate şi bun-simţ. Mi-a făcut o cronică la cartea mea de debut, o cronică sobră, aplicată, cu unele accente critice, dar, în esenţă, corectă şi binevoitoare. Cu toate acestea, el a găsit de cuviinţă să mă întrebe dacă nu m-am supărat. Evident, i-am mulţumit. De atunci a şi început colaborarea mea la revista Contrafort.

 

Nicolae Leahu: Comentariul critic, neîndoios, îşi are utilitatea sa, dar nu pentru autor (cînd avem de-a face cu unul ca atare, el este întîiul şi adevăratul critic al operei sale: avea, strictamente, nevoie Gogol de Belinski sau Victor Hugo de Sainte-Beuve? Dar… Homer?), ci pentru ceea ce noi numim (şi e tot mai mult un sfîrîiac) marele public. Autorul, de, mai „află” şi el ceva nou despre „sine”, dacă grila de lectură aplicată de critic e una asistată de o conştiinţă coerentă sau, în tot cazul, atentă la datele interioare ale operei, dacă nu, surîde… în oglindă, arborînd un rictus de un ludic pur. Ca să aibă reacţii adecvate faţă de opiniile criticii literare, scriitorul ar trebui să se zburlească mai des la propriile‑i rînduri (scriitor e, nu-i preş, nu-i aşa?), pentru că la noi critica are mai totdeauna dreptate, atît de subţirică şi improvizată e calitatea scriiturii. Or, cu toate realizările din ultimii ani, compunerea şcolară (de tip liric, epic, dramatic şi, nu mai puţin, critic) continuă să fie, pe spaţii largi, genul preferat al literaturii române din Basarabia. Şi mai grave îmi par a fi însă lucrurile în Ţară, unde cantitatea de moloz literar validat de critică e, prin raportare la ceea ce se întîmplă între Prut şi Nistru, pur şi simplu înspăimîntătoare. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că ai noştri critici sînt „fruntea ţării”, dar tot apare un prilej pentru a lua în discuţie reflexele – oportuniste! – ale criticii. Decanonizare-decononizare, dar şi obrazul ar trebui să facă parte din judecata critică.

Putem vorbi de o „realitate culturală comună” pentru românii din cele două state? Cum vă situaţi Dvs. şi alţi scriitori basarabeni în peisajul literaturii române contemporane? Sunteţi uşor de reperat, aveţi o vizibilitate care vă satisface orgoliul de autor? Ce-ar trebui să facă scriitorii înşişi, ca „manageri” ai propriului destin literar, pentru o situare mai bună şi mai corectă în actualitatea culturală românească?

Arcadie Suceveanu: Am spus-o tranşant, în cadrul Întâlnirii Scriitorilor Români din Întreaga Lume care a avut loc în luna iunie a acestui an la Neptun, şi o repet şi acum: în critica literară şi în mediul scriitoricesc din România persistă păreri precon­cepute asupra literaturii ce s-a scris şi se scrie azi în Basarabia, despre ea continuând să se judece, în mare parte, „după ureche”; golul (s-ar putea zice şi handicapul) informaţional privind starea acestei literaturi ar putea fi calificat ca fiind ridicol, de sorginte „balcanică”, dacă n-ar fi de-a dreptul tragic şi ruinător; până acum, nu s-a aflat nici un critic literar important „de dincolo” care să se arate preocupat să analizeze, metodic şi profesionist şi în deplină cunoştinţă de cauză, fenomenul literar basarabean. „Integrarea”, despre care, de altfel, românii de pe ambele maluri ale Prutului au încetat să mai vorbească, se produce doar într‑un singur sens – dinspre margine spre centru, şi decurge destul de inconsecvent şi haotic, de cele mai multe ori în afara unor programe bine gândite, monitorizate şi finanţate la nivel instituţional. Personal, nu pot avea aproape nici un motiv de insatisfacţie: numele meu figurează în cele mai multe din antologiile de poezie din România, iar cărţile mele sunt recenzate şi comentate frecvent de însemnaţi critici literari, în reviste de specialitate de mare prestigiu. Judecând însă lucrurile în general, nu putem să nu vedem că „centrul” – întotdeauna suficient şi mai tot timpul indiferent – nu manifestă nici un fel de interes faţă de propria sa „margine”, abandonată şi re-sacrificată. Cu toate acestea, avem curajul să ne întrebăm: oare întotdeauna „centrul” este, implicit şi „obiectiv”, şi, mai cu seamă, în totalitatea sa, mai valoros decât „periferia”?

Bineînţeles, se cuvine să fim şi noi mai pricepuţi şi mai abili „manageri” ai propriului destin literar”, cum bine ziceţi, să căutăm cât mai multe şi fireşti căi de implicare în viaţa literară din Ţară. Căci n-o să vină nimeni, niciodată, de la Bucureşti sau de la Cluj, care să zică: „dom’le, dar cât de geniali mai sunteţi voi, basarabenii, scuzaţi-ne că nu vă prea cunoaştem operele”… Noi înşine trebuie să ne facem văzuţi, auziţi, necesari.

 

Em. Galaicu-Păun: În nici un caz la plural: românii din cele două state trăiesc timpuri/realităţi diferite, şi această diferenţă în creştere riscă să se radicalizeze o dată cu admiterea României în Uniunea Europeană. Cît priveşte cei cîţiva scriitori basarabeni intraţi în circuitul valoric românesc, fiecare-şi urmează propria traiectorie – vremurile portretului în grup au apus! – mai mult sau mai puţin „uşor de reperat”. Cu atît mai vizibili, cu cît nu vorbesc în numele comunităţii (nu-i aşa?, publicul s-a cam săturat de „lacrimi ambulante” ale Basarabiei/Bucovinei/Transnistriei…), ci în nume propriu. (Dumnezeule! cînd se va declanşa o campanie anti-doping şi în literele române?!!)

Pînă la „managementul” propriului destin literar e o cale-atît de lungă – vorba poetului – care trece printr-o „haltă” obligatorie: opera propriu-zisă. Înclin să cred că ne aflăm în drum spre acea „haltă” visată, astfel că urmează să ne căutăm de scrisul nostru, cu tot ce presupune acest act deosebit de responsabil – renunţare, îndoială, singurătate etc. – şi abia apoi să ne investim, en gros, în tot felul de acţiuni publicitare. Şi cu asta am şi început să răspund la următoarea întrebare.

 

Ghenadie Nicu: Putem, bineînţeles, vorbi, dar – se va spune că mă contrazic! – de la caz la caz, şi nu doar pe partea asta. Adevărul (despre noi şi noi) e, am impresia, mult mai descurajant decît ne închipuim şi resentimentele pe un mal, ca şi suficienţa de pe altul, nu se rezumă în cîteva fraze onctuos-diplomatice. Convingerea mea, deocamdată obscură, într-un fel subliminală, este că aici trebuie umblat cu multă migală la etnopsihologie. Ceva, în toţi anii aceştia de separaţie, s-a întîmplat cu natura noastră profundă, izolarea culturală s-a contras în subconştient, bilingvismul ne-a grevat umoral. Raptul teritorial are în corolar şi o ingerinţă morfologică: în atîtea cazuri! Regionalismul cultural pe care îl promova în perioada interbelică Viaţa Basarabiei se prelungeşte mult mai adînc de nivelul fabulatoriu al lucrurilor, în zone aproape inefabile, greu de prospectat chiar în bune condiţiuni de logistică şi echipament. Oare nu teama de a descoperi cine mai ştie ce fatidică disjuncţie sub claia de propoziţii patriotarde a împiedicat pînă acum o analiză factuală, lipsită de pretinse complezenţe strategice, a perioadei amintite? În orice caz, condiţia comuniunii – esenţa chestiunilor de mai sus – depinde intim de adevărul alterităţii. Pînă nu-l pronunţăm răspicat, cu ambele pronume, teamă-mi-i că nu vom ieşi, unii din autarhie, alţii din infatuare. Cît priveşte poziţionarea în peisajul culturii române, am face bine să-l întrebăm pe domnul Simuţ: d-sa şi-a dovedit demult competenţa în această materie. Adevărul e că literatura română din Basarabia va rămîne un penibil oximoron cîtă vreme literatura română (pur şi simplu!) nu şi-o va asuma, riguroasă şi comprehensivă totodată, atentă la tot ce i-a mutilat potenţialul.

 

Anatol Moraru: Evident că putem vorbi despre o „realitate culturală comună” pentru românii din cele două state. Important este nu numai să vorbim, ci să şi depunem eforturi considerabile pentru a cunoaşte cît mai bine această realitate culturală. E un mare păcat şi un eşec diplomatic de proporţii că, „din teama de a nu fi învinuită că desfăşoară politici teritoriale expansioniste”, România preferă să nu se implice în activităţi menite să „realizeze unitatea spirituală românească”. Or, cu titlu de paranteză, Rusia, care are, istoric vorbind, infinit de puţine argumente s-o facă, nu se sfieşte să se „implice”, expansionînd nu numai cultural. Din păcate, sunt multe cazurile cînd demersurile analitice ale unor interpreţi ai fenomenului literar basarabean păcătuiesc prin irelevanţa demonstraţiilor, imprecizia judecăţilor, provenite din lipsa informaţiei necesare. Cum să nu ne amintim încă o dată, fără furie şi maliţiozitate, de diagnoza „inocentă” a lui Ion Simuţ: „Literatura din Basarabia e o a cincea roată (de rezervă? -A.M.) la căruţă”.

 

Valentina Tăzlăuanu: Bineînţeles că se poate şi chiar este necesar să vorbim cît mai des şi cît mai convingător despre o realitate culturală comună. Care însă nu coincide neapărat cu un echivalent concret în actualitate. Aş spune că pentru noi, basarabenii, ea reprezintă (presupune şi se percepe) mai degrabă ca o forma mentis. Acelaşi lucru şi cu situarea în peisaj. Ea rămîne o problemă de opţiune individuală şi de identificare paradigmatică cu modelul cultural românesc.

 

Leo Butnaru: Dat fiind că cei mai buni scriitori români din Basarabia au început a fi cunoscuţi de confraţii lor… români-români mai târziu, cu mult mai târziu după debut şi dintâiele lor cărţi, era firesc ca, uneori şi de unii, dânşii să fie receptaţi inadecvat, evaziv sau clişeistic. Însă lucrurile intră în normalitate, de cele mai multe ori scriitorul basarabean de valoare fiind tratat ca atare şi bucurându-se de atenţia celor mai prestigioşi exegeţi şi de generozitatea spaţiului celor mai importante reviste pur şi simplu româneşti.

Ce să facă autorii basarabeni? Să nu creadă că cineva, de la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara sau Craiova, îi va tot trage de mânecă, rugându-i să colaboreze la revistele de bună condiţie. Nici editurile nu le vor trimite oferte speciale. Dânşii trebuie să‑şi prezinte manuscrisele, să intre în iminentul concurs axiologic. Cei buni vor câştiga. Unii au şi câştigat deja.

 

Gheorghe Erizanu: Putem vorbi de o realitate culturală comună. Altfel nu putem vorbi. Sau riscăm să fim nişte paria, dacă insistăm într-o încăpăţînare provincială. Pe de altă parte, putem exploata un specific basarabean, dar, numaidecît, în contextul literaturii române.

 

Nicolae Leahu: Pentru mine, cultura şi, în special, literatura română e un tot indisolubil. Sigur că multe amănunte – omeneşte – îmi scapă, dar, spre deosebire de atîţia rătăciţi care consideră această idee „o frază” de Călinescu inventată, efortul meu dintotdeauna a fost de a-mi însuşi sau de a-mi crea această viziune indisociabilă a Întregului, chiar dacă, adeseori, realitatea mă contrazice sau îmi clatină, pe moment, vechile convingeri. Or, cu excepţia cîtorva instituţii şi a Institutului Cultural Român în primul rînd, forurile culturale din Ţară (inclusiv TVR şi publicaţiile de mare tiraj) manifestă un interes minor faţă de protagoniştii vieţii culturale româneşti din Basarabia. Ce se ştie, de exemplu, în ţară, în mediile neprofesioniste, despre creaţia lui Eugen Doga sau despre pictura lui Mihai Grecu, despre Petru Vutcarău sau Igor Caras, despre atîţia alţi oameni de cultură de la noi care ar trebui să aibă o audienţă naţională? Mai nimic de răspuns… Cu toate frustrările pe care le incarnează, oamenii de cultură din Basarabia merită o mai dreaptă preţuire, care – să se ştie! – nu este doar o chestiune de abilitate managerială a… personajului însuşi.

Mare management e să editezi carte după carte în Ţară şi ele să nu fie de găsit în nici o librărie?! Cultura se face cu investiţii şi bunăvoinţă, cu răbdare şi… talent. Se vede că penuria de materii prime ale culturii mai este covîrşitoare.

 

Vladimir Beşleagă: Dacă există „o realitate culturală comună” pentru românii din cele două state? Da, există, este, se poate spune, singura realitate comună dintre cele două state, cu singura (iar: singura!) remarcă la felul cum este formulată întrebarea şi, anume, că cel de al doilea nu prea este stat. Mai degrabă ceva ca un fel de… stative (Şi aici îmi răsare în memorie un mai vechi calambur: limba de stat – limba de Stati – limba de stative). Iar scriitorii basarabeni licăresc şi ei pe ici pe colo în „peisajul literaturii române contemporane” şi chiar dacă numai aşa, nu ar trebui să-şi facă mari griji, pentru că acest peisaj nici el nu este cine ştie ce pitoresc. Toţi abia dacă visăm să ieşim din grotele trogloditismului comunist. Da, noi, cei bătrâni, dar tinerii? Ei, ghinioniştii, au venit pe lume să-şi scrie cărţile în timpul când nimeni nu are nevoie de literatură cu idealuri, cu frumuseţi alese, ci toţi sunt puşi pe distracţii, spectacole, crime şi violuri… „Destin literar”? Ce destin poţi avea ca scriitor într-o epocă a generalizatei disoluţii? Poate ceva mai încolo, mai târziu. Acum nu de destin se poate vorbi, ci doar despre fatum…

 

Nicolae Rusu: Pornind de la realitatea că, în plan cultural, în special cel literar, reunirea cu Ţara s-a produs o dată cu dispariţia dictaturii ideologiei comuniste pe ambele maluri ale Prutului, evident, putem vorbi de una şi aceeaşi comunitate literară. E firesc, deci, să ne asumăm şi consecinţele. Pentru a se situa mai bine şi mai corect în realitatea culturală românească e necesar ca literaţii basarabeni să o cunoască temeinic, aprofundat, nepăr­tinitor.

 

Maria Şleahtiţchi: E aproape un truism să afirmăm că sîntem într-un spaţiu cultural unic. Sîntem şi am fost într-un spaţiu cultural unic, în pofida faptului că de la 1812 încoace, cu o intermitenţă de două decenii, nu am avut spaţiu statal comun. Cu toate acestea e dificil să vorbim de o „realitate culturală comună”, or, într-un spaţiu cultural comun putem atesta mai multe realităţi culturale. Imaginea este fragmentară, lipsită de coerenţă. Basarabia şi-a omologat rapid valorile literare româneşti. Manualele de toate nivelele au fost elaborate în baza textelor antologice din literatura română. Editurile basarabene realizează proiectul integrării culturale consecvent de mai bine de cincisprezece ani. Deşi înţelegem că literatura română din Basarabia trebuie să-şi asume confortul, dar mai degrabă disconfortul, adaptării la rigorile unei alte ierarhii, mult mai ample, care va impune implacabila revizuire a scării valorice, am vrea să vedem că acest proces de omologare a literaturii române din Basarabia a început, cel puţin. Cert e că acest proces va lua timp. La momentul actual literatura din Basarabia este cunoscută foarte sumar, parţial, de unde şi afirmaţiile eronate, în necunoaştere de cauză. Aş zice că această constatare nu obligă pe nimeni la nimic, însă nu cred că e corect să afirmăm acest lucru, de vreme ce ne considerăm oameni ai culturii. Or, literaturile mari au manifestat interes uneori pentru o singură metaforă a unui poet, darămite pentru o lucrare sau pentru un şir de lucrări sau pentru un segment întreg care a produs literatură mai bine de un secol… Cît priveşte orgoliul de autor, respect orgoliile care au acoperire cu substanţa propriei opere, detest „autorlîcul”, vorba lui Heliade-Rădulescu.

 

Iurie Bodrug: Pentru a fi în actualitate trebuie să scrii, să publici, să scoţi cărţi – să fii prezent, cu alte cuvinte. Scriitorul trăieşte din plin înăuntru textului, acolo este viaţa lui, din care motiv are impresia că nu e întotdeauna apreciat cum se cuvine, că ar merita mai mult, chiar dacă în texte diferite, îşi manifestă talentul în mod diferit.

Scriitorul basarabean ar putea să se simtă oarecum neglijat de confraţii săi de la Bucureşti. Dar nu cred că e vorba de o discriminare, deoarece cam acelaşi sentiment îl au, probabil, şi scriitorii de la Iaşi, Cluj sau Braşov. Raportul centru-provincie ţine de un nivel de civilizaţie, care la noi întârzie să vină. În cazul când circulaţia informaţiei şi difuzarea producţiei literare e defectuoasă, miza cade pe relaţiile personale, pe contactele cât mai numeroase cu scriitorii din Ţară, oricâte bariere ar apărea în calea noastră. E de menţionat că foarte mulţi scriitori basarabeni talentaţi şi mai puţin talentaţi s-au bucurat de atenţia şi generozitatea editurilor din România, dispuse să-i publice.

Margareta Curtescu: În mare, dialogurile culturale dintre cele două maluri ale Prutului au depăşit faza tatonărilor reciproce, dar nu cred că populaţia din cele două state convieţuieşte într-o „realitate culturală comună” chiar şi din simplul motiv că limba română, un indiciu de bază al culturii, este ignorată de o parte considerabilă a locuitorilor din statul numit impropriu Moldova.

Includerea scriitorului basarabean în actualitatea culturală românească contemporană se realizează mai mult pe cont propriu, prin intermediul unor relaţii amicale. În prezent, autorul însuşi este „managerul său”, ceea ce nu e tocmai corect. Or, de obicei, un scriitor nu este un spirit pragmatic, el are de făcut cu totul altceva: să scrie, dar să scrie româneşte. Aceasta, în ultimă instanţă, i-ar asigura autorului basarabean „o situare mai bună şi mai corectă în actualitatea românească”.

 

Serafim Saka: Ce-ar trebui să facă scriitorii înşişi ca „manageri ai propriului destin literar”? Cred că ar trebui să înceapă prin a fi mai puţin „manageri” şi mai mult scriitori!

 

Constantin Cheianu: Când văd cum unii autori de-ai noştri care scriu prost (şi mult), dar ştiu atât de bine să se facă vizibili, au acest dar al managerului propriei opere dublat de o energie de invidiat, îmi cam piere cheful de „auto-promotion”. Aflarea la masa de scris este pentru aceşti oameni un fel de preambul, abia după asta începe adevărata activitate „de scriitor”. Sunt un fel de „businessmani ai scrisului”. Periodic, îi văd plecând în România ca să strângă recolta de la diferite edituri şi reviste, să împartă autografe şi, totodată, să mai împovăreze editurile cu nişte manuscrise.

Nu mi-a fost niciodată prea uşor să depăşesc acest hotar, dintre a scrie şi „a te promova”. Nu cunosc prea mulţi autori care ştiu să ofere autografe, de pildă, cu naturaleţe şi demnitate. De cele mai multe ori am văzut scene cu oameni etalând o umilinţă pe cât de nemărginită, pe atâta de ipocrită. Unii îţi oferă volumul ca pe o raritate bibliografică, alţii ca pe un kilogram de vinete, sau pentru a mai scăpa de povara unei genţi burduşite cu cărţi, fiind aproape siguri că o să-l uiţi în vreun birou străin ori c-o să‑l arunci în prima ladă de gunoi.

Cât despre integrarea noastră culturală, mi se pare atât de clară şi de firească, încât nu ştiu dacă poate fi pusă în discuţie. Ce altă probă mai concludentă decât aceea că ne-am integrat nu doar la nivelul valorii, ci şi la acela al mediocrităţilor!

 

Călina Trifan: Mai multe periodice din ţară publică din când în când şi scriitori basarabeni, dar atâtea câte sunt nu ştiu dacă pot da sentimentul comunei participări la o realitate culturală comună şi dacă se poate vorbi de un dialog purtat într-un spirit de exigenţă, îmi vine în minte spusa lui Malraux: „Fraternitatea nu e un sentiment de duminică”. În ultima instanţă, numai opera ne poate scoate din bezna anonimatului, şi e nevoie de tendinţa ambelor părţi spre întreg. Iar ca să câştigi la „Loz în plic”, trebuie să-ţi cumperi lozul, adică să scrii, să-ţi găseşti revista ta, editorul tău, să convingi, să inciţi, să provoci, chiar să scandalizezi.

 

Ion Hadârcă: Consider că „realitatea culturală comună” pentru românii (intelectualii) din cele două state este limba română, istoria şi patrimoniul literar comun. E un risc prea mare să-mi evaluez propria situare ori suficienţă, mă limitez să afirm că-mi cunosc preţul. Panopticul literar românesc e în plină transformare /revizuire şi această tranziţie prelungită obligă scriitorul să-şi fie propriul „manager” literar (nu includ aici „aranjamentele” descalificante!). Cred că pentru situarea mai bună a propriului destin literar, scriitorul, în primul rând, trebuie să scrie mai bine.

 

Mircea V. Ciobanu: Există, neîndoielnic – chiar dacă pe segmente înguste – o „realitate culturală comună”. Atît doar că sînt segmente izolate.

Nu cred că ar trebui să ne supărăm că literatura română din Basarabia este citită fragmentar şi accidental. Este o realitate. Or, criticul român (ca să nu mai vorbim de simplul cititor) nu-şi poate permite luxul de a citi sute de texte editate în Basarabia pentru a desprinde acele cîteva pagini care merită citite cu adevărat. Cine sînt poeţii din Basarabia prezenţi în antologiile româneşti? Suceveanu, Galaicu-Păun, Vieru… S-a greşit prea mult? Nu cred. Ei bine, mai sînt şi alte nume, apărute conjunctural (în antologii, dar şi în cataloagele editurilor), ori, cu tot meritul textelor, accidental. Regretabil este faptul că nu (prea) au fost editaţi în România alţi autori, după mine merituoşi.

Trebuie să remarc că atunci cînd Editurile Arc şi Ştiinţa au iniţiat colecţia, în 12 volume, „Literatura din Basarabia în secolul XX”, încercam, de fapt, să facem puţină lumină în acest sens. Adică, pentru început, să selectăm doar o serie de texte perfect digerabile de către cititorul din România, să-i facem o triere prealabilă pentru o primă cunoştinţă, sintetică, de ansamblu.

Studiile critice introductive ale fiecărui volum (gen literar) sînt suficient de consistente pentru a înţelege fenomenul.

În fine (ca o constatare), postfeţele, concepute ca o primă impresie de lectură a unui scriitor român, sînt absolut relevante (oricîte critici li s-ar aduce). E o stare de fapt. Atît cunosc colegii noştri din Ţară despre literatura din Basarabia.

Acum, că avem adunate aproape toate postfeţele (8, în total), putem spune că s-au acumulat cîteva fişe necesare pentru un studiu: „Literatura din Basarabia din perspectiva criticului din România”.

Deocamdată pot spune doar atît: sînt nişte postfeţe absolut sincere şi absolut relevante. Evident, într-un caz sîntem priviţi cu condescendenţa „de rigoare”, cu „dragoste frăţească” (cu mirarea, exprimată, ironic, de E. Lungu: „Uite, dle, ăştia ştiu să scrie, ştiu alfabetul”), ori cu admiraţia – poate necontrafăcută – că „sărmanii, au rezistat sub ruşi, sub comunişti, au ţinut, nestinsă, făclia…”; ori, simplu, lăudaţi gratuit din inerţia dragostei frăţeşti, sau poate – sincer – din solidaritate.)

În alte cazuri, sîntem trecuţi cu vederea din graba citirii superficiale, ori priviţi cu uşoară aroganţă „regăţeană”…

Ergo: trei etape ale receptării, AICI, a mesajului critic DE ACOLO: (1) „Aţi văzut? Iată aşa sunt EI !”; (2) „De fapt, aşa suntem văzuţi NOI de ACOLO.”; (3) „Dar, poate, AŞA SUNTEM?”

Oricum, prezenţa noastră în „spaţiul cultural comun” şi în această formulă, a colecţiilor de antologii, e o experienţă care trebuie să ne apropie.

Încolo… cele rele să se spele.

 

Ce credeţi că ar putea face Uniunea Scriitorilor din Moldova, ca organizaţie de breaslă, pentru promovarea şi receptarea literaturii basarabene în România?

Leo Butnaru: Greu de spus, în timp ce la USM sunt ca şi cum întreţinute confuziile valorice, ba chiar în ultimul timp, am impresia, balanţa înclinând în „favoarea”… trecutului şi trecuţilor, ca importanţă. (La Chişinău, se vorbeşte de mari nuvelişti români care nu au publicat nici o nuvelă în dreapta Prutului!) Am impresia că, atât la consiliul respectivei instituţii, cât şi printre consilierii ei (cu o excepţie sau, poate, două) încă nu s-a conştientizat starea de recul; nu s-a înţeles că tradiţionalismul sau neopăşunis­mul, localismul sau suficienţa de sine, clientelismul şi eternismul funcţionăresc sau doar viager nu înseamnă altceva decât subversiva dorinţă de a ţine totul şi toatele, inclusiv viaţa literară, într-o nostalgie retroactivă, inactivă şi ineficientă în cuprinsul prezentului general al literaturii române; în cuprinsul contemporaneităţii. În loc de cele şase-şapte salarii de consilieri care nimeni nu ştie ce, cum şi când consiliază, ar fi mult mai eficient să se acorde, anual, la tot atâţia scriitori, burse de creaţie. Rotaţia ar presupune şi oarecare echitate (şi chiar oarecare democraţie, nu?), excluzând clientelismul indemnizaţiilor viagere.

 

Iulian Ciocan: Ţinând cont de ce a făcut (mai exact de ce nu a făcut) Uniunea noastră până acum, putem presupune că literatura basarabeană va fi în continuare tratată cu suspiciune în România sau nu va fi citită. Trebuie schimbată, în sfârşit, conducerea inertă şi obtuză a Uniunii. Numai o conducere nouă ar putea face ceva pentru promovarea literaturii basarabene peste Prut. În loc să călătorească prin România (cu rezultate deseori obscure), dl Cimpoi şi unii membrii din administraţia US ar putea să adune bani pentru publicarea unor scriitori basarabeni valoroşi (nu mă refer la Ion Druţă şi nici la Leonida Lari) la edituri prestigioase din România sau pentru difuzarea revistelor de la Chişinău la Bucureşti, Cluj sau Iaşi. De ce, bunăoară, Uniunea Scriitorilor nu a făcut nimic pentru promovarea operei lui Vlad Ioviţă (un scriitor basarabean important) în România? Pe de altă parte, scriitorii înşişi (bineînţeles, cei care se află în viaţă) ar trebui să fie mai activi, să nu aştepte pomana conducerii US.

 

Iurie Bodrug: Sincer vorbind, nu cunosc care sunt activităţile Uniunii Scriitorilor în privinţa promovării literaturii basarabene. Poate că se şi face ceva în acest sens, iar scriitorii „de rând”, pur şi simplu, nu sunt informaţi. Totuşi, este imperios necesar ca Uniunea Scriitorilor să aibă o publicaţie cel puţin lunară, de o bună calitate şi care ar ajunge negreşit în cele mai importante centre culturale din Ţară, în instituţii de învăţământ, biblioteci şi redacţii, pentru a fi receptaţi, scriitorii, mai întâi ca entităţi literare, şi mai apoi ca şi o colectivitate, ca literatură basarabeană, parte integrantă a literaturii române.

 

Maria Şleahtiţchi: Uniunea Scriitorilor, dacă se crede un adevărat sindicat de breaslă, trebuie să aibă un program de management cultural şi literar şi să-şi promoveze consecvent valorile, cu mai puţin partizanat şi cu minim interese de culise (ar fi o utopie să credem că această constantă a vieţii literare ar putea să dispară cîndva cu totul). Această instituţie, aceste instituţii au de jucat un rol important în vederea promovării programatice a imaginii literaturii din Basarabia în interiorul culturii române, dar şi în exteriorul ei. Acum, în temei, se descurcă fiecare cum poate.

 

Nicolae Rusu: Una din preocupările de bază ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova ar trebui să fie susţinerea tendinţei de afirmare a scriitorilor din Basarabia în cadrul arealului spiritual românesc. În ceea ce priveşte promovarea şi receptarea propriului eu literar, cred, acest lucru îl face fiecare pe cont propriu, prin propria creaţie.

 

Anatol Moraru: Uniunii Scriitorilor din Moldova i-ar sta bine să elaboreze proiecte, strategii coerente şi eficiente de activitate atît în Basarabia, cît şi în relaţiile cu colegii de breaslă din România. Un act de însemnătate ar fi deschiderea la Chişinău a unei filiale a Institutului Cultural Român, fapt ce ar putea cataliza, impul­siona procesul literar din Basarabia şi ar mări considerabil numărul punctelor de intersecţie cu literatura din România. Ar putea deveni utile şi organizarea (dar numaidecît la Chişinău, Bălţi!) a unor simpozioane, „mese rotunde” cu genericul: „Literatura tinerilor scriitori din Basarabia”, „Valori şi nonvalori în literatura română postbelică din Basarabia”, „Direcţiile şi tendinţele optzecismului basarabean” etc., cu invitarea unor scriitori şi critici importanţi din România. Dar observ că mă pricep şi eu, ca tot românul deştept, la sfaturi înţelepte, de aceea încetez mitralierea cu sugestii.

 

Valentina Tăzlăuanu: Cîte ceva poate face. Nu însă foarte mult. Este limpede de ce.

 

Nicolae Leahu: Cu literatura basarabeană lucrurile sînt simple, ea pur şi simplu nu există, mai complicată (cîţi l-au citit, la noi, pe Adrian Marino?) e problema definirii literaturii artistice înseşi: cum să te ocupi de promovarea sau receptarea literaturii române din Basarabia dacă sub această umbrelă se ascund atîtea entităţi ireductibile în ordine axiologică? Pînă nu se va ajunge la un standard pe cît se poate de înalt al subiectelor de dezbatere la Uniune, promovarea se va face cu hurta, cu toptanul. Şi vina nu este atît a conducerii, cît a… electoratului care i-a impus acest stil şi acest mecanism de promovare nediferenţiată, cînd nu se mai poate înţelege unde e pur şi simplu omul cu pix şi unde e scriitorul. Adevărata miză a scriitorului nu este însă promovarea (o vorbă, între altele), e opera, cel puţin mirajul acesteia.

 

Em. Galaicu Păun: Atît timp cît se revendică, de la Editura Institutului Cultural Român & alte case din România, „cota de basarabenitate”, promovarea literaturii basarabene va rămîne un act formal, care „dă bine” la imaginea cutărei sau cutărei instituţii, nu şi la receptarea autorilor noştri în Ţară. În cel mai bun caz, USM poate obţine anumite „locuri eligibile” pe lista unei edituri (mulţam’ academicianului M.Cimpoi, care a cărat la Bucureşti atîtea manuscrise ale confraţilor săi chişinăuieni cît nu au citit în viaţa lor unii dintre cei promovaţi, cu atîta exces de zel, de dom’ preşedinte), de regulă, avînd o difuzare restrînsă, dacă nu de-a dreptul confidenţială. Şi cu asta basta! Practica ne demonstrează însă că s-au soldat cu succes iniţiativele particulare, cînd poetul/prozatorul/traducătorul şi-a propus тpusul unei publicaţii interesate de cartea domniei sale. Respectiv, aceasta a făcut totul pentru promovarea autorului său.

Nu-i mai puţin adevărat că USM ar avea un cuvînt de spus în recuperarea scriitorilor dispăruţi (N. Costenco, G. Meniuc, N. Vieru ş. a.) sau intraţi, pe nedrept, într-un con de umbră (Marcela Benea), chiar dacă cele cîteva ediţii critice s-ar putea să treacă (aproape) neobservate. Nu şi în impunerea lor – lucrul acesta îi revine criticii din Ţară, care urmează să opereze trierile valorice. Abia atunci se va afla cîte centnere de capodopere la hectar dă cernoziomul nostru mult lăudat (scuzaţi comparaţia; mde, republică agrară, origini peizane…).

 

Serafim Saka: USM face multe lucruri bune pentru promovarea literaturii, ar putea face şi mai mult dacă ar lărgi cercul scriitorilor care pleacă dincolo, dar şi al celora care vin încoace. Prea numai unii şi aceiaşi se duc, dar mai ales vin!

 

Grigore Chiper: Înainte de a vorbi despre „ce ar putea face Uniunea Scriitorilor din Moldova, ca organizaţie de breaslă, pentru promovarea şi receptarea literaturii basarabene în România” (dar şi la vatră sau pe aiurea), trebuie precizate rolul şi posibilităţile, inclusiv financiare, ale USM. Gândită în perioada imperială ca o instituţie de repartiţie, USM nu mai are efectiv ce repartiza, nu poate acorda sporuri la pensii, ajutoare financiare sau să participe la ipoteci imobiliare. Şi atunci ce face USM? Ar fi utilă experienţa unor state mici, comparabile cu RM, atât postcomuniste (de exemplu, Slovacia, Croaţia sau – de ce nu? – Bosnia-Herţegovina, care au rămas şi ele în afara UE pe un termen imprevizibil), cât şi occidentale (Elveţia, ţară cu care edilii din RM preferă să facă unele comparaţii), pentru a afla cum îşi rezolvă, dacă îşi rezolvă, scriitorii de acolo problemele. Dar cine să o facă?

O altă problemă legată de USM este că încrederea faţă de instituţiile de tip socialist s-a spulberat de mult. Cei care au zămislit uniunea de creaţie „Nistru/Dnestr” au folosit şi această situaţie incertă în care se află marea USM. Chiar dacă societatea „Nistru/Dnestr” a fost fondată pe aceleaşi principii socialiste care stau la temelia USM-lui, ea creează o breşă inimaginabilă acum vreo cinci ani.

Dacă scrisul este o întreprindere eminamente individuală, propagarea literaturii poate fi şi colectivă. Dar noi, scriitorii, suntem suficient de civilizaţi ca această propagare să fie echitabilă pentru toţi membrii unui sindicat al scriitorilor? Propagarea se poate face, în cazul nostru mai eficient, prin intermediul unor grupuri restrânse, formate după principiul afinităţilor elective.

 

Vladimir Beşleagă: Ar face ea, Uniunea Scriitorilor, şi chiar face, dar cât poate? Doar de ar avea o editură a ei… Dar are o revistă, nu? Viaţa Basarabiei, nu? Cu promovarea – da, dar cu receptarea e mai greu! Aici, poate că ar trebui să meargă autorii înşişi la întâlniri cu cititorii din Ţară, să vadă ce zic ei despre cărţile basarabenilor, nu doar criticii, unii din ei…

 

Margareta Curtescu: Strategiile aplicate de Uniunea Scriitorilor din Moldova (colocviile, mesele rotunde, simpozioanele etc.) nu sunt suficiente pentru fuziunea fenomenului literar de aici în cel românesc. Poate ar fi oportună crearea unor agenţii, fundaţii, care ar promova, în mod consecvent, valorile literaturii române din Basarabia în Ţară.

 

Ion Hadârcă: Ce a făcut s-a văzut. Ce-ar mai putea face, e musai de prevăzut.

 

Mircea V. Ciobanu: Nu cred că ştiu ce poate (sau ce ar trebui să facă) o Uniune a Scriitorilor în acest sens. Nici măcar nu cred că o uniune de creaţie poate face mai mult decît promovarea imaginii unor membri ai săi. Fără un impact garantat. Nici o uniune-asociaţie nu m-a determinat să citesc vreo carte, ori să-mi revizuiesc opţiunile estetice. În schimb, am fost atent la opiniile unor anumiţi profesionişti credibili (scriitori, critici) sau a unor instanţe credibile cum sînt anumite reviste literare. Am toată admiraţia pentru ţinuta elevată, aristocratică a Contrafort-ului. Dar… pricepeţi încotro bat?

 

Constantin Cheianu: USM ar trebui să găsească bani.

 

Gheorghe Erizanu: Este prea puţină literatură pentru o Uniune a Scriitorilor. E ca şi proiectul guvernului Tarlev care vrea să promoveze imaginea Republicii Moldova în lume. Prea ambiţios proiect şi prea puţină Republică Moldova. Pe de altă parte, o uniune de breaslă nici nu poate avea 400 de Eminescu. Şi, ca în orice domeniu, există o diferenţă foarte mare între visele noastre frumoase şi realitate. Această diferenţă se numeşte speranţă. Pe care Mihai Cimpoi ne-o oferă.

Cum apreciaţi relaţia autor-editor, care s-a conturat după 1989, o dată cu dispariţia editurilor de stat? Ştiu editorii noştri, de o parte şi alta a Prutului, să cultive autorii autohtoni, să-i respecte, să-i promoveze şi să le remunereze, în definitiv, munca? Ce experienţă aţi avut Dvs. în relaţia cu editurile în aceşti ani?

Vasile Romanciuc: Încetul cu-ncetul, relaţia autor-editor intră, pare-se, în normalitate. Editurile care se respectă, ca şi revistele culturale de marcă, îşi creează, în funcţie de strategia editorială, „cercuri” de autori/colaboratori pe care se pot baza pentru a-şi realiza proiectele. Un scriitor supărat se revolta: „Nu am ce căuta la Editura X. Nu-i publică decât pe ai lor…” Aş zice că e un semn bun…

În ceea ce priveşte „cultivarea autorilor autohtoni”, efortul celor mai importante edituri basarabene merită preţuit şi încurajat. Mă refer, în primul rând, la colecţiile: „Prima verba” (ARC), „Rotonda” (Cartier), „Biblioteca şcolarului” (Litera), „La steaua” şi „Scriitori contemporani” (Prut Internaţional), „Literatura din Basarabia în secolul XX” (Ştiinţa, ARC).

 

Vladimir Beşleagă: Mai curând s-ar fi cuvenit a formula în întrebare „relaţia autor-sponsor” şi abia apoi: autor-editor. Pentru că: de ce? De sponsor depinde dacă îţi dă vreun ban onorar. Editorul îţi oferă doar nişte exemplare de carte, echivalentul a 10% din tiraj. Şi cum tirajele sunt infime, iar cartea „nu se vinde ci se donează”, ai rămas cu… gloria! Mersi şi pentru asta. Cu atâta m-am ales şi eu în… aceşti ani – cu sfânta glorie.

 

Gheorghe Erizanu: Editurile de stat făceau parte dintr-un mecanism propagandistic. Ca şi scriitorul din acea perioadă. Ambii s-au dus „un pic să moară” pentru sfîrşitul secolului, reapărînd odihniţi, ca şi întrebarea dvs. despre Uniunea „Nistru/Dnestr”, recent la Chişinău. Ca elemente ideologice – editorul de stat şi scriitorul – erau plătiţi pentru aportul ideologic. Deci, în acea perioadă, produsul scriitorului şi al editorului de stat era mesajul ideologic. Beneficiul lor era dependent direct de coeficientul ideologic pe care îl stabilea ceceul (pe de altă parte, cred că se acordă o atenţie prea mare cititorului). Într-un sistem economic firesc, editorul şi scriitorul creează împreună un produs (e adevărat, cu alură nobilă) care trebuie vîndut. Scriitorul vinde un mesaj, iar editorul – ambalajul acestui mesaj. Costurile ambalajului sînt mai mari decît ale mesajului. Este o realitate. Editorul şi scriitorul îşi asumă nişte riscuri. Împreună. Dacă piaţa absoarbe cartea, atunci scriitorul şi editorul îşi împart nişte beneficii. Sau în celălalt caz: nişte pierderi. Atît. Restul relaţiilor: „stat – carte”, „subvenţii de stat – cultură” trebuie să se desfăşoare pe cîmpul bibliotecilor. Editorul român ştie să-şi cultive relaţia cu autorul. Voi nominaliza cazurile: Humanitas – Cărtărescu, Humanitas – Patapievici, Litera – Vieru, Univers Enciclopedic – Eugen Simion, Prut Internaţional – Scobioală, Cartea Moldovei – Druţă. După mine, întrebarea dvs. şi problema scriitorului basarabean este un pic alta: scriitorul vrea să fie plătit ca un autor de produs/marfă ideologică, dar el să trăiască şi să poată alege altă marfă decît cartea pe o piaţă firească, lăsată liberei concurenţe.

 

Călina Trifan: Relaţia autor-editor nici până la 1989 nu era una sănătoasă, iar după ’89 – pur şi simplu nu există. Experienţa mea nu diferă de cea a colegilor mei. Nici un editor nu-şi asumă riscul editării unui autor viu. În noile condiţii s-au schimbat regulile jocului, ale pieţei. Cartea trebuie propagată la fel sau chiar mai mult decât Stalinskaia şi Baltika.

 

Nicolae Spătaru: Condiţiile oferite atât de editurile din Basarabia, cât şi cele din Ţară nu sunt deloc seducătoare. Ba din contra. Dar şi la acest capitol lucrurile încep să se aşeze într-o albie firească. O parte dintre scriitori nu mai acceptă să-şi „închine” manuscrisul oricui şi oricum. Adică, primului editor ieşit în cale. Dar majoritatea scriitorilor o mai fac şi atunci munca lor de câţiva ani este răsplătită… doar cu cele câteva zeci de exemplare de carte ce constituie dreptul de autor. În Basarabia munca literară nu este remunerată (sau e plătită pur simbolic) pentru că majoritatea cărţilor care apar (la fel ca şi toate revistele literare şi culturale) nu sunt subvenţionate de stat. Editurile private (la ora aceasta doar ele mai tipăresc) susţin că nu au bani şi pentru onorarii, iar cele care au, încă n-au deprins prea bine acest lucru.

 

Arcadie Suceveanu: În general vorbind, editorii se arată interesaţi de scriitorii autohtoni mai cu seamă în cazurile în care aceştia reuşesc „să prindă” nişte granturi sau sponsorizări. Cum e şi firesc într-o economie de piaţă, ei se orientează cu precădere spre cărţile ce le aduc profit: manuale, dicţionare, enciclopedii, best-seller-uri, autori celebri… Editorii invocă – şi pe bună dreptate – acea „criză a lecturii”, care, în termeni mai „laici”, se traduce printr-un dezinteres cronic şi de lungă durată faţă de carte, ce a cuprins lumea modernă în general şi societatea noastră (aflată într-o veselă tranziţie „spre comunism”), în special. În atare condiţii, scriitorii, în tot cazul cei mai mulţi dintre ei, fie că nu sunt remuneraţi deloc, lor lăsându-li-se doar augusta „satisfacţie” de a se vedea editaţi, fie că sunt remuneraţi printr-un n număr din tirajul propriei cărţi. Este o practică ineficientă şi umilitoare, la care editurile – dintr-un minim respect faţă de autori – ar trebui să renunţe. Între autor şi editor n-ar trebui să existe decât forma clasică şi civilizată de contract.

Din fericire, există la Chişinău şi edituri care au grijă ca imaginea lor să nu aibă de suferit de pe urma relaţiilor incorecte cu autorii. Personal, prefer să colaborez cu Editura Prut Internaţional (director Oleg Bodrug) şi cu Editura Arc (director Iurie Bârsa), ai căror directori, dincolo de toate, mai posedă acea, tot mai rară, calitate de „oameni de onoare”.

 

Margareta Curtescu: Colaborarea mea cu editorii de la ARC, Cartier şi Ştiinţa mi-a lăsat cele mai frumoase amintiri.

 

Nicolae Leahu: Relaţia autor-editor este, să recunoaştem, prea delicată, pentru a o supune unei dezbateri publice, eu însă n-aş învinui niciodată un editor că plăteşte prost din moment ce am semnat contractul. Negociem şi semnăm, asta-i regula. Alta e că sindicatul scriitorilor ar putea elabora o proprie politică de protejare a drepturilor de autor. Dar cum, actualmente, situaţia de pe piaţa de carte nu e deloc simplă, în joc mai intrînd şi interesele autorilor cu o bună cotaţie, nu prea văd cum solidaritatea de breaslă a scriitorilor ar bate măr solidaritatea tacită (în jurul celor 8-10 % din tiraj) a editorilor.

 

Grigore Chiper: Nu cred că am avut o relaţie deosebită cu editurile noastre, în sensul să fiu solicitat sau, dimpotrivă, prohibit. Am publicat o singură carte la Editura Cartier. Atât. Adevărul e că în toţi aceşti ani au apărut cărţi ale scriitorilor basarabeni doar graţie faptului că autorii fie că şi-au plătit apariţiile editoriale, fie că nu au solicitat onorarii, care, de altfel, socotite din tiraj după scheme de calcul occidentale, singurele disponibile, ar fi modeste şi plătite pe parcursul a mai mulţi ani. Nu ştiu dacă e bine aşa sau dacă ar fi mai bine ca scriitorii basarabeni să boicoteze editurile, implicit literatura română din Basarabia, şi să scrie, dacă vor mai scrie, exclusiv pentru presa culturală. Ar fi un experiment halucinant şi deopotrivă de dezastruos. Din păcate, în relaţia cu editurile noastre lipseşte un sentiment de reciprocă grandilocvenţă, care nu mi s-ar părea futil. În prezent, relaţia cu editurile e următoarea: editura tratează cu un autor care e departe de a fi un Dostoievski, iar autorul tratează cu o editură oarecare, mărginaşă, în definitiv, provincială. Acest raport trebuie schimbat radical.

 

Ion Hadârcă: Relaţia autor-editor, după dispariţia editurilor de stat, a devenit pentru unii mai bună, pentru alţii mai rea, pentru o bună parte – nivelatoare şi intrată sub semnul mediocrităţii, iar pentru alta – ca şi inexistentă.

Editorii noştri, chiar dacă au un contingent de autori mai mult sau mai puţin constituit, nu au piaţă de desfacere absorbantă. Cei mai buni dintre ei (Litera, Cartier, Prut Internaţional, Arc, Ştiinţa) se orientează spre piaţa românească, iar în ultimul timp avem semnale bune şi la capitolul remunerării.

Cu toate acestea, experienţa relaţiilor noastre editoriale este, preponderent, marcată de tristeţe.

 

Em. Galaicu-Păun: Mă aflu în dublă postură, de autor şi de editor – cu care să încep? În calitate de poet, am fost un „răsfăţat” al editorilor: cu volumul Yin Time se inaugura colecţia „Koh-I-Noor” la Vinea; Gestuar apărea în prestigioasa serie „La steaua/Poeţi optzecişti” de la Axa; Yin Time (neantologie) a văzut lumina tiparului în „Biblioteca şcolarului” de la Litera… Nu am luat un ban pe aceste cărţi (premiile nu intră în calcul!), ci doar exemplare de autor; totuşi, nu mi-am plătit ediţiile, ca atîţia alţii. Odată apărute, volumele au intrat în atenţia criticii, uneori fără să fi trimis cartea eventualilor recenzenţi (nu-i cunosc – decît din scris – pe o bună parte dintre „criticii mei”). Ceea ce înseamnă că o fi avut grijă editorul să ajungă тpusul meu la România literară, Luceafărul sau Ziua literară. E şi asta promovare, nu? Ce-şi mai poate dori un poet în vremuri sărace?!

Ca editor – pentru neştiutori: sunt redactor-şef al Editurii Cartier, coordonînd, printre altele, şi colecţia de literatură contemporană „Rotonda”, în care au apărut scriitorii de linia întîi ai literelor basarabene şi nu numai -, am lucrat „la patru mîini” cu fiecare autor în parte, astfel încît să nu-mi fie ruşine a‑mi pune semnătura în caseta tehnică a cărţii. În aceşti ultimi ani, m-am aplecat mult mai mult asupra manuscriselor confraţilor mei, de pe ambele maluri ale Prutului, decît asupra propriilor mele scrieri. Dar ce şansă să-i fii redactor de carte lui Gheorghe Crăciun sau Alexandru Muşina, lui Nicolae Popa sau Nicolae Leahu, lui Emil Brumaru sau Şerban Foarţă! Şi apoi, după ce cartea iese de sub tipar, ce întreprindere s-o trimiţi la critici, să faci interviuri cu autoru-i, s-o lansezi în „Librăria din hol”, s-o promovezi în cadrul unor emisiuni radio/televizate etc., etc. Şi, ca răsplată, peste o vreme să baţi cu pasul librăriile de pe Bd. Magheru, cerînd pretutindeni Opera poetică a lui Brumaru, de exemplu, şi să ţi se răspundă invariabil că, dom’le! acum te-ai trezit?!

O situaţie şi mai specială apare în momentul cînd vii în postură de autor la editura la care – vorba lui Eugen Lungu – „îţi scuturi spicul”. Mi-au apărut 5 cărţi la Cartier – una de eseuri (Poezia de după poezie) şi 4 traduceri din franceză (Istoria continentului european de J.-M. Gaillard şi A. Rowley, O istorie a diavolului de R. Muchembled, Tirania şi tiranicidul de M. Turchetti şi O istorie simbolică a Evului Mediu occidental de M. Pastoureau). A fost o colaborare reciproc avantajoasă, cu contracte în toată regula, editura cîştigînd un traducător de nădejde (peste 2.700 pag. în doar 4 ani; cum s-ar zice: cartea şi anul!), eu – ca să folosesc sintagma consacrată – un ban. Ceea ce înseamnă că mă pot numi un scriitor profesionist. E şi asta o modalitate de a te realiza, să-ţi converteşti vocaţia în meserie. Şi să plăteşti cu cărţile tale nescrise cărţile rescrise româneşte ale altora!

 

Maria Şlahtiţchi: Relaţia autor-editor este una comercială. Editorii sînt concomitent oameni de afaceri şi oameni ai culturii. E dificil să împaci astăzi aceste două extreme: să obţii profit economic şi să promovezi valori literare într-o societate aculturală. Ca autor trebuie să fii unul de succes ca să poţi trata condiţiile editării unei cărţi. Mă întreb însă cîţi autori de succes sînt azi în Basarabia, adică ale căror cărţi se vînd? Ce fac editurile pentru a promova cartea şi imaginea autorilor editaţi? Cum cultivă imaginea autorilor editaţi? De la caz la caz. Nu cred că editurile noastre, bune, care se îngrijesc de calitatea producţiei lor, şi-au pus la punct serviciul de imagine. Despre remunerare… Cine remunerează astăzi la noi pe potriva efortului munca unui autor?… Cine trăieşte astăzi din scris, adică cine îşi asumă curajul să moară de foame? Nu cunosc aşa ceva. Scrisul este un fel de activitate de cumul. Unul nobil, aş vrea să cred, căruia te consacri şi atunci cînd practici altă meserie, scriind pe creier. Trăim între dileme: ori nu avem scriitori, ori nu avem cititori; ori avem cititori, care nu cumpără cărţi, fiindcă sînt fie proaste, deci neinteresante pentru cititorii rafinaţi, fie rafinate, deci neinteresante pentru cititorii neinstruiţi.

 

Nicolae Rusu: Unica editură din Basarabia care respectă, promovează şi, cel mai important, remunerează autorii autohtoni este Prut Internaţional. Am publicat la această editură (director Oleg Bodrug) două cărţi – „Să fim privighetori” (2000) şi „Oraţie de ursitoare” (2004) – şi sper că această colaborare va continua. O editură, unică şi ea în acest sens, din Ţară – e vorba de Augusta din Timişoara – mi-a editat în 2001 culegerea de povestiri „Marginea lumii” în aceleaşi condiţii ca şi cea din Chişinău. În rest – sumedenii de edituri, pe ambele maluri ale Prutului, care publică orice, doar să aibă autorul bani.

 

Anatol Moraru: Am o modestă experienţă în acest domeniu şi ţin să mulţumesc pe această cale colectivului Editurii Gunivas şi generosului ei director, Nicolae Guţan, pentru colaborare.

 

Serafim Saka: Relaţiile editură-autor ţin azi, în primul şi în al doilea rând, de punga cu bani. Dacă-i ai, poţi publica, fulger, orice fleac de nimic. Dacă nu-i ai şi, mai ales, nu accepţi condiţiile pe care ţi le pune editorul, rămâi în manuscris. Bunele noastre edituri private – şi, slavă Domnului le avem – ar trebui să impună nişte autori, nu să se pună în slujba oricui, dar mai ales al celora care, având mulţi bani, vor să aibă şi cărţi groase. După ce o viaţă i-am auzit spunând minciuni, iată-i acum semnând volume. Înainte agramaţi, acum gramaticalizaţi. Nu ştiu cine le compune mărturisirile fără martori, dar dacă o fac, precum se aude, tot scriitorii, asta înseamnă că sărăcia de azi este egală nelibertăţii de cândva. Marii editori din toate timpurile au făcut, în primul rând, mari autori!

 

Iurie Bodrug: Deoarece majoritatea editurilor din R. Moldova sunt private, în activitatea lor prevalează raţiunile economice. Producţia de carte în spaţiul nostru cultural nu prea aduce profit şi editorul nu va risca să tipărească o carte în dauna sa. În cazurile fericite, când reuşeşti să convingi un sponsor, nu poţi spera la un onorariu şi că munca ta va fi răsplătită. Dacă editurile se plâng, şi uneori pe bună dreptate, de lipsa unei rentabilităţi financiare, ce să mai vorbim atunci despre scriitori, care nu au decât un câştig moral din toată afacerea asta.

Nu sunt un scriitor prolific, am publicat în acest răstimp două cărţi, care au apărut ca rezultat al participării la concursurile organizate de Fundaţia Soros, fiind scutit de umilitoarea ipostază de a umbla „cu cerutul”. De altfel, în pofida acestor constatări uşor pesimiste, în Moldova apar tot mai multe cărţi şi numărul lor sporeşte de la un an la altul.

 

Mircea V. Ciobanu: Eu nu aş generaliza atît de simplu „relaţia autor-editor”. Atîţi editori diferiţi, dar mai ales autori diferiţi… Putem generaliza o situaţie: intrarea în normalitate (abia învăţăm elementarele deprinderi) nu este numai frumoasă, cum ne-am dorit-o, dar şi dureroasă. Este firesc să existe regrete şi nostalgii după un sistem („cultural” şi politic) care nu numai cenzura/ interzicea, dar şi selecta, şi tipărea, chiar avea nişte bani (să fi fost ai nimănui?) pentru editarea cărţilor, satisfăcîndu‑i dacă nu pe cititori (care – „nerecunoscători” din fire – căutau cărţi „străine”), atunci cel puţin pe autori. Scriitorii, „ostaşi ai frontului ideologic”, erau trataţi ca potenţiali apărători ai regimului şi trebuiau nu numai „struniţi”, dar şi menajaţi. (Am prins, pe atunci, şi eu un ultim vagon, era un „mărfar”, trebuie să recunosc. Vasile Gârneţ – îşi mai aminteşte oare? – reuşise să mă includă într-o antologie. Mai tîrziu, cînd comandasem un „compartiment” – primisem şi biletul-aprobarea – cartea, inclusă în „plan”, a stat pe linie moartă vreo cîţiva ani, apoi trenul socialismului şi al postsocialismului „naţional” a deraiat. Prima carte mi-a apărut deja la o editură „capitalistă”, în urma unui concurs al unei Fundaţii „imperialiste”. La fel s-a întîmplat cu a doua carte.) Acum, că sînt şi eu editor – cu visul, firesc, dar mereu amînat, să-mi mai tipăresc o carte de poeme, de proze, de eseuri – ce aş putea să spun? În primul rînd, mi se creează uneori impresia că există un mit al editorului-căpcăun şi al scriitorului exploatat fără milă. Or, opinia mea – dacă aş generaliza şi eu (cu acelaşi risc de a greşi în particular) – este că editorul de azi, dacă tipăreşte literatură contemporană (bineînţeles, mă refer la cazurile de editare din contul editorului), face în general un act de cultură orientat spre cititor şi unul de caritate (cel mai adesea aducînd doar o satisfacţie morală) pentru scriitor. Din nefericire, cartea de literatură contemporană, mai ales cea de poezie, este atît de puţin solicitată, încît practic nu poate fi editată – cu toată valoarea indiscutabilă şi incontestabilă – fără subvenţii (fie şi parţiale) ale unor fundaţii, fonduri, investitori particulari. Tirajele sînt minime şi chiar dacă ar fi solicitate şi s-ar epuiza în întregime – ceea ce nu se întîmplă – abia de ar acoperi investiţiile. În felul acesta, înţelegem că e greu să vorbim de o remunerare a muncii scriitorului (Cine ar putea evalua/remunera cu adevărat această muncă? Poate doar posteritatea.), constatînd o stare tristă şi adevărată a vieţii scriitorului în economia normală, de piaţă. De fapt, ce să mai vorbim de editarea de carte care (dacă nu cobori ştacheta calităţii editoriale şi poligrafice) e o afacere extrem de costisitoare? Numiţi cel puţin o revistă culturală de la noi (care solicită, oricum, mai puţine cheltuieli decît o carte şi – oricît de modest – se comercializează, totuşi), ce ar supravieţui fără dotări, investiţii ale unor sponsori, subvenţii… Dar – ca să revenim la aspectul particular al întrebării – dacă există editori care profită, care nu îşi onorează contractele, care exploatează un autor, îl înşală în loc să-l promoveze, atunci aceşti autori trebuie numiţi, evident, cu cifrele pe masă.

 

Constantin Cheianu: Nu îmi amintesc să mă fi întrebat vreodată vreun editor „la ce lucrez”. Cu atât mai mult nu mi s-a întâmplat să-mi facă vreo ofertă. Am încercat o dată, cu nişte ani în urmă, să-i vorbesc unuia despre un proiect la care aş vrea să lucrez şi l-am întrebat, dacă l-ar interesa. După felul în care a încercat să mute discuţia către un alt subiect ori să se scuze pentru că se grăbeşte, mi-a cam potolit elanul de a-l mai aborda vreodată. De atunci nu o mai fac.

Editurile sunt astăzi în accepţia mea un fel de muzee, în care sînt „expuşi” autori clasici sau străini. La fel ca teatrele, care preferă să monteze piese clasice ori străine şi sunt complet dezinteresate de piesa care se scrie acum şi aici.

 

Leo Butnaru: Ei bine, între timp, unii dintre ai noştri au devenit scriitori în toată puterea cuvântului, însă nu şi în toată puterea… cifrelor! Adică, mai nimeni dintre basarabeni nu câştigă suficient, pentru a-şi asigura o independenţă „confortabilă”, pe care să şi-o pună în – numai şi numai – serviciul literaturii. În condiţiile economiei de piaţă, editorii nu se pot deda prea romantic cultivării oarecăror autori, ci se orientează, înainte de toate, spre cei care au deja un nume. Însă există şi excepţii, atâtea cât pot exista la noi – editurile Prut Internaţional, Litera, Ştiinţa, Arc sau Cartier au susţinut, au promovat şi autori autohtoni, chiar dacă remunerarea a fost una modestă. În timp ce editura de stat Cartea Moldovei a reintrodus cenzura politică şi axiologică, publicând, programatic, condeieri care, cică, „încă nu au apărut cu grafie latină”, fără a-şi pune problema valorii, în implacabila virtute a căreia unii din aceştia nici nu are rost să mai apară… Însă vorba e că dânşii, ca şi dna directoare a respectivei edituri, au fost şi sunt loiali (neo)comunismului… În ce mă priveşte, am o experienţă… mulţumitoare: până în prezent, nu a trebuit să-mi finanţez personal cărţile editate.

Ce rezultate a produs până acum „lupta dintre generaţii” în ce priveşte evoluţia literaturii în acest deceniu? Au conferit aceste polemici, dezbateri, un dinamism vieţii scriitoriceşti sau doar au fost, cum consideră unii, o sterilă confruntare de orgolii?

Vladimir Beşleagă: „Lupta dintre generaţii” e un lucru bun, în special, în literatură. S-a înfiripat şi la noi aşa ceva, dar s-a stins curând. Păcat! Era un spectacol captivant. Dar de unde mai multă combustie la o stirpe mioritică precum e a noastră? Dă-l încolo de boşorog, mai bine îmi scriu cărţile. Dă-l încolo de mucos, o să ajungă şi el ca mine şi o să vadă atunci… Şi iar se aud broaştele în lac. Şi e iar pace şi linişte…

 

Em. Galaicu-Păun: Nu cred că a avut loc, la noi, o luptă dintre generaţii; mai curînd – dintre mentalităţi. O luptă ratată, cu atacuri la persoană ca răspuns la dezbaterea de idei, cu liste de „slugi la Împăratul Roşu” şi „bărbaţi ai neamului” ca argumente forte, cu „opreşte-te, bădăranule!” ca replică civilizată etc., etc. Mi se apleacă pînă şi să răspund la o asemenea întrebare; e ca şi cum ar trebui mereu să ne justificăm că gîndim, că avem idei novatoare, că ştim cum să le realizăm în practică şi că are de cîştigat toată lumea.

 

Valentina Tăzlăuanu: Din punctul meu de vedere, pînă şi polemicile percepute ca sterile confruntări de orgolii sînt preferabile lîncezelei (splendoarea tihnei provinciale!), cînd nu mişcă nimic nici „în front” nici în afara lui. Cu toate acestea, cred că adevărata luptă se dă în cîmpul literaturii propriu-zise, al cărţilor care confirmă sau infirmă valoarea „noilor generaţii” şi mai puţin al bătăliilor ideologice. Chiar dacă asta este treaba criticii, pare dificil să arbitrezi o competiţie în care nu există reguli clare sau general-acceptate, iar energia argumentativă se consumă şi eşuează în răbufniri umorale. Aş observa totuşi, că genul acesta de polemici este o etapă depăşită pentru dezbaterile literare de la noi, care, orice s-ar spune, nu mai pot fi purtate astăzi la nivelul capricios-infantil sau bătrîncios-resentimentar de acum 10-15 ani. Iar atunci cînd recidivează, ele nu mai pot fi luate pur şi simplu în serios.

 

Iurie Bodrug: În primul rând, conceptul de generaţie este pentru mine unul relativ, chiar dacă e să ne referim la „generaţie de creaţie „, şi îl accept doar din perspectiva unui criteriu axiologic. În al doilea rând, conflictul apare nu atât între scriitorii ce aparţin unor generaţii diferite, ci între scriitorii depăşiţi de realitatea literară şi scriitorii care vin cu noi formule artistice şi cu inovaţii stilistice îndrăzneţe. Nu e o chestie de vârstă, ci de vocaţie.

Faptul că există un cadru de discuţie este benefic, dar un dialog nu poate fi conceput fără o anume doză de flexibilitate. De obicei, tabăra adversă se încrâncenează, pedalând pe principiul sau-sau, în timp ce scriitorii postmodernişti vin cu o variantă mult mai încăpătoare şi mai conciliantă, propunând raportul de şi-şi. Un minim discernământ al valorilor ar fi în măsură să scadă din tensiunea interogaţiilor.

Nu mă consider un spirit polemic şi nu am participat la prea multe dezbateri de acest gen, deoarece, cu unele excepţii, conţinutul discuţiilor mă decepţionau şi nici pe departe nu s-au dovedit a fi un bun stimulent în materie de exigenţă faţă de textele pe care le scriu.

 

Nicolae Leahu: „Lupta dintre generaţii” nu e un scop în sine, e un mijloc de a accede la un scop, fie pentru a conserva un statu quo, în cazul unora, fie pentru a-l modifica, în cazul celorlalţi. Cu toate implicaţiile estetice şi economice (inseparabile!) ce decurg de aici. Cine consideră sterilă această confruntare n-a înţeles nimic nici din Moromeţii, nici din… Otţî i deti, ca să nu se creadă că „ingratitudinea” e o chestiune exclusiv românească. Nu spunea Bernard Shaw, la vremea sa: „…dacă Shakespeare este Bastilia, această Bastilie trebuie să cadă”?!

Deşi dramatice, în felul lor, aceste „rupturi” şi „despărţiri” sînt în firea lucrurilor, este bine însă ca ele să se producă în termeni urbani, cu demnitate, cu respect pentru trecutul unora şi cu speranţă (cel puţin) în viitorul celorlalţi. Temperamentele şi orgoliile decid consistenţa confruntărilor intergeneraţioniste. Să nu uităm că versul alecsandrinian „La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus” a ieşit la iveală, postum, din sertarele bardului de la Mirceşti. Ce-l încurcase să-l facă public la vreme? Nu cumva coroana de „rege-al poeziei” pe care i-o pusese mai tînărul Eminescu?!

 

Constantin Cheianu: Nu ştiu dacă gradul de maturitate atât al unei generaţii, cât şi al celeilalte, permiteau, la 1990, altceva decât o confruntare de orgolii mai mult sau mai puţin sterilă. Cu toate acestea, mi se pare că e bine că s-a produs măcar atât, şi dacă nu a dinamizat viaţa scriitoricească, măcar a produs o „tulburare a apelor”. Consider că atât actorii acestei „confruntări”, c`t şi noi, spectatorii, am avut de învăţat din această luptă şi acum ştim mai bine de ce să ne ferim.

 

Nicolae Rusu: Aşa-zisa „luptă dintre generaţii” este o eternă gâlceavă a oamenilor de creaţie, dar nu diferenţa de vârstă este motivul ei. Această stare de lucruri, evident, conferă vieţii scriitoriceşti şi un anumit dinamism, mai fiind şi un curios spectacol cu personaje pitoreşti precum Grandomania, Invidia, Trufia, Ipocrizia şi altele.

 

Serafim Saka: Nu am avut prea multe polemici, iar dacă s‑au iscat, erau, de cele mai multe ori, simple confruntări de orgolii, cum bine ziceţi. Tinerilor (care nu mai sunt ei chiar atât de tineri), le-ar sta bine să fie mai categorici, iar vârstnicilor (nici ei atât de bătrâni), să fie suficient de toleranţi şi înţelegători în faţa fenomenului.

Vrerea de înnoire, de noutate, de altceva, care m-a caracterizat de când mă ştiu, m-a scos din aşa-zisa „luptă dintre generaţii”. De ce să lupt cu cei pe care i-am aşteptat să vină?!

 

Călina Trifan: Dezbaterile şi polemicile sunt foarte necesare, chiar dacă, de la o generaţie la alta, poeţii contrazicându-se spun aceleaşi lucruri. Scriitorii sunt irascibili. Contează faptele. Cel puţin noi nu ar trebui să fim totalitari.

 

Leo Butnaru: Niciodată nu m-am simţit flatat de înregimen­tarea, fie ea oricât de „în faţă”, în vreuna din aşa-numitele generaţii literare. Sunt dintre „egocentriştii” care refuză înserierea de grup şi cad de acord cu cei care consideră că (cel puţin astăzi, în liberalismul canonicei formule „şi-şi”, în opoziţie cu cea restrictivă, „sau-sau”) termenul generaţie are mai curând o aplicare strict personală şi nu una „gregară”. Unii din cei ce nu prea au ce face în (şi cu) propriul scris, se dedau falsei înfruntări dintre modernism, neomodernism, postmodernism sub pretextul destructurării ierarhiilor „oficiale” de până la ei. Numai că, în constantele sale, o ierarhie nu se face în dependenţă de antichitate, renaştere, feudalism, socialism, capitalism, curent, şcoală, moft, US, p.c.m., „dnestr”, nikolai savostin ş. c. l., ci – anume aşa – în dependenţă de valoare, oricând şi oriunde.

 

Anatol Moraru: „Lupta dintre generaţii”, de altfel, un fenomen indispensabil, un motor cu propulsie al oricărui proces literar, nu a influenţat decisiv evoluţia literaturii din ultimul deceniu. Şi asta pentru că „ostilităţile”, adică „polemicile”, s-au desfăşurat „în dulcele stil basarabean”. Reprezentanţii generaţiilor mai experimentate în toate au operat atacuri la persoană, au vehiculat pomelnice pline cu merite estetice şi nume de martiri civico-literari, au invocat şi multe alte argumente extraliterare. Dar la întrebarea fundamentală: de ce nu au reuşit „schimbarea la faţă a literaturii din Basarabia” în anii comunismului şi, de ce nu au încercat modernizarea ei, fie şi tardivă, după ’89, „cînd se putea”, nu au putut răspunde cu argumente (opere) ponderabile nici pînă astăzi. De unde, se pare, şi o „victorie”, fie şi la limită, a optzeciştilor.

 

Ion Hadârcă: Cred că după ce s-au consumat primele tiruri maximaliste, „lupta” a intrat într-o prelungită fază de „endşpil” cu reconfortante poziţionări de noi socluri…

 

Ghenadie Nicu: Întrebarea dvs. este o temă măcar de masterat. Nu avem încă (cel puţin după ştiinţa mea), între nişte coperte, „lupta” respectivă. Nu mi-o amintesc decît vag, din cîteva reverberaţii: un articol semnat de G. Gheţu la nu mai ţin minte ce carte de Leonida Lari, alte cîteva de Emilian Galaicu-Păun şi o senzaţie de abjecţie din anumite intervenţii aparţinînd unui astral poet al neamului, stupefiante pentru fibra lui delicată. Nu ştiu în ce măsură au conferit toate astea dinamism vieţii scriitoriceşti. Cert e că nici sterile nu pot fi numite. Cînd grobiană, cînd academică, discuţia a separat apele de uscat, a decantat o atitudine, a ordonat nişte concepte. Din punctul acesta de vedere, utilitatea ei mi se pare evidentă. Chiar cînd funcţionează în gol, mecanismele vorbirii (de la Călinescu cetire!) produc structuri, iar în literatură, cu o vorbă care i-a plăcut lui Nicolae Leahu, „toate priiesc”…

 

Vasile Romanciuc: „Lupta dintre generaţii” poate, indiscutabil, influenţa în bine procesul literar, dacă această „luptă” este sinonimă cu dialogul civilizat. Este o confruntare de idei, opinii, opţiuni care, fără a „produce” învingători şi învinşi, contribuie la crearea unui climat literar propice afirmării valorilor. Lipsa de talent şi de caracter, „lenea literară”, suficienţa, incapacitatea de a te menţine „în formă” nu pot fi suplinite prin apartenenţa la o generaţie sau alta. Numele unei generaţii literare îl fac individualităţile, cărţile reprezentative ale acestora.

 

Maria Şleahtiţchi: Polemica dintre generaţii este o stare firească a literaturii. În mod normal, ea asigură dezvoltarea. Ce tristeţe ar fi dacă toată lumea ar gîndi şi ar scrie la fel. Rezultatul cerţii autohtone dintre antici şi moderni stă la îndemîna oricui are interes pentru ce s-a întîmplat cu adevărat în lumea literaturii. S-a afirmat o generaţie nouă de scriitori, care nu a vrut neapărat să scoată pe marginea careului jucătorii mai vechi, ci a intrat în teren şi a început să joace după regulile proprii. Este firesc ca generaţiile noi să vrea să se impună, aducînd un limbaj nou.

 

Gheorghe Erizanu: „Lupta dintre generaţii” este firească. A fost spectaculoasă la începutul anilor ’90. De fapt, a fost ultimul război generaţionist în Basarabia. Rezultatul acestui conflict: intrarea unor scriitori basarabeni în „realitatea culturală comună”. Restul conflictelor literare s-au mutat în spaţiul comun al literaturii române. Celelalte conflicte literare basarabene se numesc „local, ploi de scurtă durată”.

 

Margareta Curtescu: Disputele dintre generaţiile literare, dacă se ţin în condiţii civilizate, sunt oportune în orice timp, căci ilustrează evoluţia firească a literaturii. Din păcate, în ultimii ani, acest gen de confruntări nu s-au desfăşurat în conformitate cu regulile decenţei, din care cauză s-au transformat în simple gîlcevi de mahala.

 

Mircea V. Ciobanu: Polemicile care s-au purtat, sporadic (nu chiar o „luptă între generaţii”), au înviorat, într-un fel, viaţa literară şi au punctat cîteva opinii pertinente. Totodată, au developat un anumit mod (basarabean şi balcanic, dar nu în sensul lui Socrate şi Platon, care – „descoperirea” aparţine lui Al. Paleologu – au fost şi ei balcanici) de a trata un subiect şi de a polemiza. Sînt absolut convins că polemicile sînt necesare, dar fără menajări, pe de o parte, şi fără atac la persoană, pe de alta. Numai că ar trebui să distingem între o dispută – utilă, incitantă – a principiilor estetice şi o serie de replici, vizînd raportul dintre valoare şi nonvaloare. Aici, vîrsta biologică nu mai contează. Atîţia vîrstnici viguroşi, elevaţi şi atîţia tineri vetuşti, subit îmbătrîniţi.

Oricum, după mine, polemicile aduc, intermitent, înviorări ale vieţii literare şi sînt preferabile… ignorărilor reciproce. Dar, opinia mea, azi (poate şi după lucrul la colecţia de antologii cuprinzînd un secol de literatură), este că am putea iniţia şi altceva decît polemicile. De exemplu, discuţiile calme, obiective, imparţiale, competente despre generaţii, privite din interior, dar şi „din afară” („şaizeciştii despre optzecişti”, „optzeciştii despre şaptezecişti”, „şaptezeciştii – ori optzeciştii – despre nouăzecişti – douămiişti” etc., etc.)

Credeţi că avem la ora actuală un pluralism autentic şi firesc în viaţa literară din Moldova? Poate fi considerată apariţia Uniunii de alternativă „Nistru”/”Dnestr”, girată de preşedintele Voronin, o contribuţie la diversificarea benefică a câmpului cultural?

Nicolae Spătaru: Cu părere de rău, la ora actuală nu putem vorbi despre un pluralism autentic şi firesc în viaţa literară din Moldova. Pentru că nu are cine să-l susţină. O face revista Contrafort, dar ea o face cu alte mijloace şi la alt nivel. Apariţia unei asociaţii aidoma ASPRO din România ar revigora procesul de creaţie. Să nu ne fie teamă de o uniune de alternativă. „Nistru”/”Dnestr” nici pe departe nu este, aşa cum încearcă guvernanţii să ne convingă, o instituţie capabilă să aducă o contribuţie la diversificarea benefică a câmpului cultural. Membrii ei, scriitori conjuncturişti şi de ultimul raft (şi chiar din afara rafturilor) nu se pot implica într-o confruntare directă de idei cu adevărata Uniune a scriitorilor, chiar dacă aceasta din urmă nu este lipsită de unele deficienţe inerente unei instituţii care a fost concepută pentru alte timpuri, deja apuse. Uniunea „Nistru”/”Dnestr” va dispare o dată cu debarcarea regimului comunist de la Chişinău. E doar o chestiune efemeră…

 

Vladimir Beşleagă: O Uniune alternativă? Să fim serioşi, domnilor! Costică Munteanu asudă să-şi acumuleze material pentru cea de-a Treia scrisoare deschisă, după cele două: atunci pentru Druţă şi Lucinschi, de data asta pentru Voronin. Aşa-i, Costică? Că doar scriai într-o nuveletă de-a ta de pe vremuri cum a meşterit taică-tău o balercuţă-minune. Ţi-aduci aminte? Totul a mers bine, dar când s-o închege, hop! că o doagă nu merge, nu se aşază la locul ei. Ţi-aduci aminte de doaga ceea a lui taică-tău, Costică? Ce mai minune de balercuţă avea să fie! Ca şi Sania maestrului tău, Druţă, de la care te-ai inspirat. Balercuţa în sanie – c`tă ingeniozitate! Ca şi Bekeşa lui Gogol, de la care s-a inspirat maestrul tău… Numai că toată cazna de la doaga aceea. Aşa că, dragă Costică, după ce ai să dai la lumină şi a treia epistolă, apoi şi a patra, şi o să vrei să le închegi pe toate împreună (că doar n-o să trăieşti cât lumea, nu?), ai să vezi ca şi taică-tău la balercă… că nu se potrivesc, şi atunci ai să-ţi aduci aminte… Vai, n-ai să mai poţi, tu n-ai să poţi, dar vor face-o alţii… Aşa-i cu doaga de la tata, dragă Costică, Uniune de alternativă?

 

Leo Butnaru: Nu e cazul să vorbim de anonimeni… Anonimatul exclude pluralismul din simplul motiv că el nu înseamnă altceva decât absenţă, inexistenţă. „Dnestr” este mormântul comun al morţilor vii (dacă e să ne amintim de titlul unei piese-farsă a lui V. Alecsandri, Doi morţi vii, sau de o alta, a lui L. Tolstoi – Jivoi trup, rusul mai scriind şi drama Vlasti timî, adică – Puterea ăsau: împărăţiaî întunericului, ceva analog cu ce se întâmplă actualmente în Interriverania…).

 

Anatol Moraru: Nu avem, din păcate, un pluralism firesc în viaţa literară din republică. Cît priveşte existenţa bizarei Uniuni „Nistru”/”Dnestr”(mai corect ar fi să se numească poate „Bîc”/ «БЫК»- şi asta pentru că majoritatea scriitorilor inexistenţi din această uniune locuiesc în urbea situată pe malurile acestui fluviu căruia nimeni nu i-a văzut încă prundişul) nu e cazul pentru desperare sau insomnii. Terapeutic şi estetic vorbind, orice organism (şi cel literar, aşijderea) are nevoie, pentru o funcţionalitate normală, de un canal de evacuare a deşeurilor.

 

Nicolae Leahu: Pluralismul e autentic şi firesc dacă partenerii de discuţie se ascultă şi se aud, arătînd că îi interesează adevărul, nu victoria necondiţionată asupra celuilalt. Ca să se instituie într-un pol al vieţii literare, Comunismiunea fluvială în cauză ar trebui să aibă în spate o bibliotecă, dar deocamdată ea se reazimă, ca Despot, de-un nor de fiţuici. Decît să finanţeze – cu banii contribuabililor! – nişte scribăreţi, preşedintele Voronin n-ar face chiar atît de rău dacă i-ar înzestra (pe banii proprii) cu cîte doi-trei „negri” care să le scrie opera. Poate şi literatura… moldovenească… ar avea ceva de cîştigat…

 

Iurie Bodrug: Aş putea să greşesc, dar ceea ce ar fi trebuit să se numească la noi viaţă literară se află într-o profundă hibernare şi miroase a mocirlă. Activismul nu m-a caracterizat niciodată şi faptul că viaţa literară, oficială sau subterană, trece pe undeva pe alături, derulându-se în paralel cu existenţa mea, nu mă prea întristează. Este şi asta o formă de independenţă.

Cât priveşte comportamentul lamentabil al unor scriitori, el era previzibil. Corpul scriitoricesc e divizat asemenea societăţii: avem scriitori de stânga, de dreapta, de centru – ocupăm tot segmentul. Împărtăşim valori şi idealuri diferite şi aproape că nu ne leagă nimic de cei care au hotărât să-şi facă o uniune de alternativă. Sare totuşi în ochi o atitudine de oportunism: profitorii îşi caută un loc „mai călduţ”. Dacă la originea iniţiativei respective nu ar fi stat un comandament politic, această scindare nu m-ar fi deranjat deloc.

 

Em. Galaicu-Păun: Care Uniune de alternativă (nonvaloarea nu este o alternativă a valorii, ci negarea acesteia)?! Cu Voronin pe post de preşedinte de onoare??? Că doar el a prezidat Congresul de constituire… NU EXISTĂ AŞA CEVA! Decît în imaginaţia bolnavă a unora. Punct. Şi din alineat (sau cum zicea o celebră spee-Chiriţă de la noi, din alienat).

 

Maria Şleahtiţchi: Pluralismul înseamnă existenţa mai multor şcoli, grupări care promovează ideologii literare diferite, dar axate pe valori incontestabile. Aşa-zisa Uniune de alternativă „Nistru”/”Dnestr” este o organizaţie de buzunar, după modelul sindicatului „Solidaritate”. Ea stă pe lîngă „sacul cu bani” ai lui Voronin şi la propriu, şi la figurat (cum să-l eviţi pe Lenin cu literatura de partid şi organizaţia de partid, atît de dragi ideologiei partidului de guvernare?…). Trist şi revoltător e că aceşti oameni cu mentalitate insulară confundă procesul literar autentic cu spaţiul închis al buzunarului preşedintelui unui stat, oricine ar fi preşedintele şi oricare ar fi statul.

 

Constantin Cheianu: Nu cred că cititorul nostru ar avea motive de satisfacţie, în acest sens. Pluralismul artistic cred că ne satisface pe noi, autorii. Mai multe genuri şi formule gustate, de regulă, de public nu sunt reprezentate în literatura noastră. Aud ce imensă popularitate au în Rusia autorii noi de „detective”, mă uit uluit la succesul seriei de romane despre Harry Potter în lume, am privit reportajul despre ultimul roman al lui Marquez. Iată mostre care se preocupă şi de cititori, or noi mă tem că suntem mai interesaţi de reacţia colegilor scriitori decât de cea a cititorilor.

Cât despre pluralismul „instituţional”, apariţia acestei „alternative” mi se pare atât de anacronică, încât îmi aminteşte de monstrul din lacul Lockhness. Un fel de muzeu sau mauzoleu înviat. Uneori îmi zic că decât să consumăm atâţia nervi cu ei, poate ar fi cazul să transformăm uniunea respectivă într-un obiectiv turistic.

 

Nicoale Rusu: Pluralismul din viaţa noastră literară este autentificat de existenţa publicaţiilor care promovează diverse puncte de vedere faţă de procesul literar basarabean. Iar apariţia publicaţiei „Nistru”/”Dnestr” în nici un caz nu poate fi considerată ca o acţiune de diversificare a zonei culturale, această „uniune de alternativă” fiind o odioasă creatură politică, zămislită şi moşită în/de capul clanului comunist care, de patru ani, diriguieşte această formaţiune statală dintre Nistru şi Prut.

 

Ghenadie Nicu: Uniunea „Nistru/Dnestr” ne-a fost livrată tocmai ca expresie a pluralismului, dar adevărul e că reprezintă actul de caritate al preşedintelui faţă de cultură. Avem în fine, la un loc, oarecum după sugestia lui Eminescu (iată la ce asocieri mă dedau!), mediocrităţi şi resentimentari, ştim adică, fără echivoc, cum stăm. Decît duplicitate amabilă, decît ipocrizie surîzătoare, mai bine ostilitate manifestă. A băgat cineva de seamă că legea identităţii de caractere funcţonează şi în cazul clonelor ideologice?…

 

Margareta Curtescu: În viaţa literară din Moldova, plura­lismul de opinii este o manifestare încă destul de timidă. Ceea ce se intitulează Uniunea de alternativă „Nistru”/”Dnestr” nu este doar un copil comunist, născut mort, ci o mărturie că scindarea a devenit de mult un personaj naţional.

 

Ion Hadârcă: Avem pluralism. Pe cât de „autentic şi firesc” este, nu ştim. La sigur că acel de alternativă obedientă, gen Uniunea „Nistru”/”Dnestr”, nu întruneşte condiţiile pluralismului creator. Şi nici nu trebuie luat în seamă, decât ca o eroare conjuncturală.

 

Călina Trifan: În ciuda aparenţei, Uniunea de alternativă, cum ar fi fost normal, n-a diversificat câmpul cultural ci şi mai mult l-a îngustat (nu deschid parantezele). Colegii noştri care s‑au pus în serviciul puterii, al domnului general, sunt demni de dispreţ, Uniunea de alternativă „Nistru” este creaţia lui Voronin şi carnetul de membru cu nr. 1 – lui îi aparţine.

 

Mircea V. Ciobanu: Avem, cred eu, un pluralism de opinii, în măsura în care fiecare scriitor profesionist este o individualitate. Un pluralism la nivelul grupărilor, revistelor? Îmi vine greu să mă pronunţ, pentru că revistele din Basarabia pe care le citesc (Contrafort, Sud-Est, Semn) poartă acelaşi hram estetic. Viaţa Basarabiei (o revistă – muzeu), care îşi propune, în general, să recupereze paginile uitate, să publice manuscrise inedite, deocamdată (?) nu polemizează cu nimeni.

În rest, „Nistru”/”Dnestr”, ori ce-o mai fi pe acolo… credeţi că merită o polemică? Eu, unul, zic – pentru asanarea „vechii” Uniuni – de ce să nu existe şi o revistă/”uniune” a amatorilor? Una a troglodiţilor? Una a nulităţilor/grafomanilor?

Înţeleg că scopul fondării „Dnestr”-ului e unul politic. Dar partidul comunist a creat-o printr-un „ukaz” (secret?), ca pe timpuri, uitînd să dea şi alte indicaţii de rigoare, iar membrii ei nu ştiu ce să facă mai departe. Că nu s-or apuca de scris…

 

Serafim Saka: De unde să avem pluralism, dacă evoluăm atât de neesenţial? Apariţia uniunii zisă de alternativă „Nistru”/”Dnestr” nu poate fi o contribuţie la diversificarea benefică a câmpului cultural pentru simplul motiv că nu este o uniune de alternativă, ci una de subminare politică a existentei uniuni. Bine, dar de când puterea supremă a unui stat se ocupă de înjghebarea uniunilor de alternativă?

Paralelizarea uniunilor de creaţie ar putea să ducă, până la urmă, la societăţi paralele, care să vrea să se apuce într-o bună zi de gât.

 

Valentina Tăzlăuanu: Nu, nu cred. Pluralismul presupune existenţa simultană, în condiţii de egală favorizare şi toleranţă reciprocă, a diverşilor autori, dar asta nu prin excluderea criteriului profesional, care este cel al valorii.

 

Vasile Romanciuc: Cred că pluralismul autentic este determinat de existenţa, de activitatea unor personalităţi literare puternice. Numărul „uniunilor” contează mai puţin sau deloc. Mi-e greu să-mi imaginez cum ar arăta „câmpul nostru cultural”, dacă fiecare formaţiune politică s-ar ambiţiona să-şi creeze propria uniune a scriitorilor… Aşa-zisa Uniune de alternativă „Nistru”/”Dnestr” nu este decât o „iaceikă” a partidului comuniştilor şi fiinţarea/finanţarea ei depinde exclusiv de durata aflării acestora la putere.

Se poate afirma că mai există o relaţie a scriitorului basarabean cu marele public? Cărţile sale mai sunt căutate, citite în Basarabia? Când aţi avut ultima dată o întâlnire cu cititorii? De ce nu s-a instituţionalizat şi la noi tradiţia lecturilor „cu public”, remunerate, după exemplul altor spaţii culturale, lecturi care să readucă scriitorul – ca prezenţă fizică – în atenţia consumatorului de literatură?

Grigore Chiper: Este foarte uşor să spui că scriitorul trebuie să meargă spre „marele public” aşa cum comercianţii ambulanţi îşi scot marfa în stradă în locurile cele mai aglomerate, dar este destul de dificil de organizat la modul practic mai ales că aceste întâlniri nu se mai pot produce în ziua de azi pe gratis. Nu există nici un fel de tradiţie în afara celor din perioada sovietică apusă care erau însă altceva. Nu am nici cea mai vagă idee cum ar putea fi pusă la punct o atare întâlnire. În romanul lui Charles Bukowski Femei, personajul principal Chinaski este scriitor şi invitat permanent la astfel de întâlniri cu cititorii, organizate – mai ales în cadrul universităţilor – de nişte animatori culturali. Scriitorul nu ne dezvăluie de unde proveneau fondurile, dar ne descrie destul de colorat aceste întâlniri cu un public american dezinhibat. E posibil aşa ceva la noi? Avem noi animatori culturali, universităţi cu spirit deschis şi un public apt pentru întâlniri interactive? Trebuie încercat. Arta, precum şi propagarea ei în publicul larg, necesită un soi de viaţă alertă, dar nu stresantă. Atât timp cât profesorul va fi cu gândul la sfârşitul orelor, întâlnirile cu scriitorii se amână. În plus, în şcoală apar la tot pasul oportunităţi de a colecta bani, încât o nouă colectă poate să înmoaie prestigiul oricărui scriitor. Cine mai merge azi în şcoală? Poate numai Grigore Vieru, mânat de vechi automatisme şi de puseul unui bun şi accesibil vorbitor.

Nu de mult, o colegă (nu de la filologie) din cadrul universităţii unde predau mi-a propus o întâlnire cu studenţii săi, dar am renunţat poate prea repede la ideea de a realiza măcar un sondaj de opinie cu privire la receptarea literaturii de către un segment nefilologic de cititori. Noi trăim – striviţi de realitatea noastră – cu un fel de sindrom al lui Mendeleev, care era cunoscut în oraşul său doar ca un iscusit meşter de panere.

 

Ion Hadârcă: La ora actuală relaţia scriitorului basarabean cu marele public este destul de iluzorie. Pur şi simplu, pentru că nu se citeşte, în genere, şi „marele” public cititor s-a recalificat în consumator de telenovele, în cel mai bun caz. Sporadic, totuşi, au loc întâlniri cu cititorii. Mă refer aici mai ales la proiectul scriitorului Serafim Saka, susţinut de Fundaţia Soros. Personal, în lunile septembrie-octombrie a.c. am avut patru întâlniri: la Pepeni, Sângerei, Giurgiuleşti şi Ialoveni (pe lângă cenaclurile, lansările şi concursurile ce le încurajez).

Lecturi „în public”, de prestanţă universitară, cu aule deschise către alte branşe/ formule de cunoaştere, bineînţeles, că mi-ar plăcea să existe. Numai nu ca anexă ori supliment la „măsurile” locale!

 

Maria Şleahtiţchi: Relaţia cu marele public este atît de vulnerabilă la noi, încît ar trebui să ne întrebăm dacă scriem şi pentru marele public? Viaţa cea de toate zilele aici, în Basarabia, ne solicită manifestarea noastră în diverse ipostaze: şi ca iluminişti, şi ca paşoptişti, şi ca sămănătorişti, dar şi ca postmodernişti.

 

Serafim Saka: Dacă Contrafort-ul ar avea relaţii mai puţin egocentriste cu lumea scriitoricească de la noi, ar şti că, de mai bine de doi ani (despre asta s-a scris, s-a vorbit) se desfăşoară un proiect, în contra uitării noastre susţinut de Soros, care încearcă să „readucă scriitorul – ca prezenţă fizică – în atenţia consumatorului-elev de literatură.

Chiar zilele acestea am avut (în compania lui A. Suceveanu şi N. Spătaru) mai multe întâlniri la nordul republicii şi în regiunea Cernăuţi. În ciuda a tot şi a toate, scriitorii mai sunt doriţi şi aşteptaţi, cel puţin, în şcoli. Cartea este, din păcate, tot mai nemilos strâmtorată de atâtea posibilităţi distractive, inclusiv cântecul aiurit şi dansul deşănţat.

 

Iulian Ciocan: Există o relaţie a scriitorului basarabean cu marele public? E la mintea cocoşului că „marele public” nu-i ia în serios de multă vreme pe scriitori. Sunt citite doar cărţile autorilor care scriu pentru copii. Prin urmare, Aurel Scobioală, Sergiu Afanasiu, Spiridon Vangheli şi Iulian Filip au mai mulţi cititori decât Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă şi Vasile Vasilache, chiar dacă ultimii se vor/sunt nişte scriitori mai valoroşi. Din punctul de vedere al relaţiei scriitorului cu publicul, A. Scobioală şi mentorul spiritual al sămănătoriştilor basarabeni şi proletcultiştilor transnistreni, Ion Druţă, sunt nişte titani, pe când postmoderniştii stilaţi – nişte pigmei anonimi.

Prima şi ultima dată am avut o întâlnire cu cititorii (ai cui cititori?) în 2002, când Serafim Saka – prozatorul „uitat” de „marele public” – m-a invitat să mergem în raionul Ungheni. Ne însoţeau reputatul prozator Vasile Vasilache şi talentatul dramaturg Dumitru Crudu. Ei bine, eram la şcoala din satul natal al lui V. Vasilache, unde fusesem întâmpinaţi cu flori şi zâmbete, când s-a produs o situaţie penibilă. Mai întâi, învăţătorii entuziasmaţi ne-au spus că opera celebrului consătean e studiată cu acribie. Apoi elevii i-au pus o sumedenie de întrebări prozatorului, după care prozatorul a vorbit despre opera sa, fiind ascultat cu mare atenţie. Atmosfera emoţionantă a fost spulberată însă de o întrebare „inoportună” a lui Dumitru Crudu. Dramaturgul i-a rugat pe copii să spună ce texte anume ale lui V. Vasilache au citit? Se aşternuse o linişte mormântală. Nedumeriţi şi ruşinaţi, învăţătorii au încercat să salveze aparenţele: „Nu fiţi timizi, copii! Spuneţi ce cărţi ale lui V. Vasilache aţi citit?” Elevii luaseră apă-n gură. Tăceam şi noi. Mărturisesc că această „scenă mută” mi s-a fixat în minte, lăsând o urmă puternică.

 

Vasile Romanciuc: O relaţie dintre scriitori şi public mai există. Se aude însă în acest mai un semnal de alarmă, un avertisment… Sunt cărţile pentru copii. Elevii, studenţii îşi pot păstra, cred, calificativul de „buni consumatori de literatură”, chiar dacă unii dintre ei citesc numai pentru că îi obligă „programa”. Este foarte important să nu-i „pierdem”, să-i ajutăm să-şi păstreze gustul pentru lectură. În acest scop, întâlnirile „pe viu” sunt cât se poate de utile. Particip destul de des la asemenea întâlniri, de cinci-şase ori pe an – fie la şcoală, fie la bibliotecă.

„Lecturile cu public” – o idee bună, un exemplu care merită preluat, dar, desigur, împreună cu „secretele” manageriale care îi asigură succesul în „alte spaţii culturale”.

 

Nicolae Rusu: Cărţile scriitorilor basarabeni sunt căutate (ştiu din proprie experienţă), Basarabia mai are încă cititori, dar contactele lor, mai ales a celor din sate, cu autorii aproape că nu există, întâlnirile dintre ei având un caracter totalmente sporadic. Iar lecturile „în public” la noi nici nu s-au practicat, de unde nici nu au avut cum să se tradiţionalizeze. N-ar fi rău să fie… bine. Cred că şi această problemă ar trebui să se afle în atenţia organizaţiei noastre de breaslă. E o problemă ce ne priveşte şi, deci, soluţionarea ei depinde, în mare măsură, doar de noi înşine.

 

Arcadie Suceveanu: Din păcate, noi aproape că ne-am pierdut cititorul. Cauzele sunt multiple: sărăcia la care a fost adusă societatea, concurenţa masivă pe care i-o fac cărţii internetul şi televiziunea, dezinteresul general faţă de lectură etc. Lumea noastră cititoare a ajuns, astăzi, să cumpere doar manualele de şcoală, indispensabile, şi, parţial, cartea pentru copii.

În ceea ce priveşte întâlnirile cu cititorii, ele se mai fac pe ici-colo, când sporadic, când într-o formă programată. De vreo 2-3 ani, în cadrul Uniunii Scriitorilor funcţionează programul „În contra uitării noastre”, finanţat de Fundaţia Soros-Moldova (coordonator, scriitorul Serafim Saka), graţie căruia grupe de scriitori se deplasează destul de frecvent prin satele şi oraşele noastre, încercând să refacă legăturile cu cititorii. Nu este suficient, desigur, dar în condiţiile noastre înseamnă, totuşi, ceva. Ultimele întâlniri de acest fel le-am avut chiar la sfârşitul lunii octombrie la mai multe şcoli şi instituţii de învăţământ din Briceni şi din regiunea Cernăuţi.

„Lecturi cu public”? E o idee frumoasă, dar, din păcate, am suficiente motive să mă îndoiesc că poate prinde viaţă la noi. Dl Anatol Vidraşcu, directorul Editurii Litera, spre a aduce un exemplu similar şi, credem, edificator, a fost nevoit să renunţe la frumoasa „Zi a autografelor” de la librăria Scripta, din simplul motiv că… da, aţi ghicit, „consumatorul de literatură” încetase să mai vină la întâlnirile cu scriitorii care îşi prezentau cărţile.

 

Nicolae Leahu: Această cascadă de întrebări are, în general, răspunsuri negative, dar vina e mai ales a scriitorilor. Nu poţi cuceri… Europa, rămînînd un anonim între ai tăi, acasă. Cît priveşte lecturile „cu public”, remunerate, ele se ţin la noi şi de mai mulţi ani, singurul care le practică fiind Ion Druţă. Audiindu‑i recent, la TVM, „povestirea” Fotbal moldovenesc, am înţeles că un scriitor poate face mai mult pentru cultură cînd tace, decît atunci cînd se dă-n… lecturi.

 

Călina Trifan: Legătura noastră cu publicul, cu cititorul s-a rupt, sper că nu irecuperabil. Cartea se cumpără, dar mai puţin cărţile noastre. Poate trebuie să-i dăm cititorului ceva care să-l absoarbă, ceva mai tare decât rock-ul sau drogurile. Noi trebuie să ne educăm cititorul. Tradiţia lecturilor cu public în Occident e foarte răspândită şi apreciată. La noi se vorbeşte deja de buni ani, dar până va lua foc – vor trece încă decenii. De vină e proverbiala noastră lene. Să-i întrebăm pe bibliotecari care sunt autorii solicitaţi şi preferinţele abonaţilor şi cum văd ei aceste lecturi. Cei care nu pot să-şi procure cartea în mod normal ar veni cu plăcere şi ar fi şi mulţumiţi. Noi, la rândul nostru, ne-am corecta sau ne-am condimenta discursul în funcţie de gusturile şi cerinţele publicului.

 

Leo Butnaru: În ale culturii şi elevaţiei general-spirituale, dar şi… corect politice, Basarabia mai rămâne a fi spaţiul recalcitrant, ostil, ca şi cum, dominat de inerţie şi rudimentar. Dar există şi insule luminoase, pe care le-am descoperit anume la întâlnirile cu cititorii (nu voi da adrese, ca să nu pun pe urme ogarii antidemocraţiei!). Ba chiar în ultimii ani mi s-au decernat premiile Simpatia copiilor (iertată fie-mi… copilăreasca nemodestie!), simpatia cititorilor. În acest caz, nu a funcţionat grotescul subiectivism de gaşcă şi interese care, uneori, le-am simţit la juriile US în care intră şi inşi pentru care se ştie că nu am nici un dram de consideraţie. (Să se observe: orice funcţionar la US (adevărat, cu excepţia dlui M. Cimpoi), o dată ce editează o carte oareşicare, indiferent de valoarea ei, este obligatoriu premiată de juriul „ales” în această instituţie!)

Iar până la lecturile cu public mai e cale lungă; trebuie să treacă deloc puţin timp, până acest public se va obişnui, cel puţin, să procure o carte-două într-o viaţă de om, într-o viaţă de – hai să zic un cuvânt mare – Cititor.

 

Constantin Cheianu: Această relaţie nici nu a existat vreodată. Întâlnirile care se organizau în trecutul sovietic, deşi urmau un model universal, se deosebeau radical prin faptul că erau impuse, dar şi prin calitatea atât a publicului, cât şi a scriitorilor. Dacă în Occident la aceste întâlniri vin oameni interesaţi şi pregătiţi care, uneori, mai şi plătesc pentru intrare, aici la noi se mergea în şcoli, kolhozuri şi la fabrici, acolo unde ideea de dialog era compromisă din start şi scriitorul nu era decât un fel de combinaţie între învăţător, preot şi vedetă.

Rezultatele le vedem astăzi – o imensă lipsă de interes pentru carte. Deci public mediocru, lipsă de bani, acestea sunt cauzele stării în care ne aflăm şi care nu văd cum ar putea fi remediată în apropiaţii 20 de ani.

 

Anatol Moraru: Relaţia scriitorului basarabean cu publicul cultivat este avariată. Este dificil să calculezi, mai ales acum, gradul de impact al cărţilor, al autorităţii artistului asupra conştiinţei colective. La fel, e greu să spui dacă se mai fac lecturi în afara celor obligatorii la şcoală sau la facultăţile de profil, or, în R. Moldova lipsesc instituţii specializate capabile să realizeze investigaţii, sondaje sociologice pentru a afla cine citeşte, cît se citeşte, cum se editează, care este circuitul cărţii, calitatea lecturilor, numărul de cititori etc. Că este absolut necesar un permanent dialog între creator şi consumator, prin care scriitorul să-şi încarce bateriile, să-şi cristalizeze certitudinile, iar cititorul să „bată pe umăr veşnicia”, nu încape îndoială.

Prima şi, deocamdată, unica mea întîlnire cu publicul, constituit în mare majoritate din studenţii mei, s-a produs la 13 mai 2003, la lansarea volumului Nou tratat de igienă. Ce să vă spun, desigur că am rămas impresionat şi mişcat. „Lecturile cu public”, mai şi remunerate, ar face bine şi autorului, şi cititorului, dar acest vis va putea deveni, cred, realitate peste un deceniu-două, cînd se va maturiza şi va îmbogăţi consumatorul de literatură.

 

Iurie Bodrug: Deşi interesul faţă de literatură a scăzut catastrofal, asta nu înseamnă că omul de litere e condamnat la dispariţie. E adevărat, scriitorul nu mai deţine astăzi poziţia de cândva. El are libertate, dar n-are bani. La fel ca şi consumatorul. Iar preţurile cărţilor sunt prohibitive.

M-am întrebat nu o singură dată ce se întâmplă cu cărţile care nu-şi găsesc cititorul, care nu ajung până la cititor, „îmbătrânind” pe rafturile librăriilor. Căci poţi face rost cu mare dificultate de nişte bani, pentru a publica o carte şi a o pune în circulaţie, dar nu eşti sigur că se va interesa cineva de ea. Literatura este astfel taxată ca ceva inutil, iar munca scriitorului nu e valorificată de societate. Societatea agreează veleitarismul, kitsch-ul, nonvaloarea, de parcă vrea cu tot dinadinsul să se răzbune împotriva scriitorului şi a literaturii.

 

Margareta Curtescu: Reactivarea dialogurilor scriitori-cititori (nu cele festiviste şi populiste din perioada sovietică!) s-ar produce printr-un efort al ambelor părţi. Se ştie că publicul cititor nu manifestă prea mult interes pentru ceea ce se scrie şi că se mai raportează, în mod obsesiv, la modele vetuste. Şi scriitorul contemporan preferă turnul/balconul de fildeş în schimbul comunicării cu vulgul. Instituirea lecturilor „cu public”, la care vă referiţi, ar anula această distanţă nocivă şi ar repune în circuit o valoare indispensabilă spiritualităţii noastre – literatura.

 

Em. Galaicu-Păun: De la cîţi cititori în sus începe „marele public”? Faptul că te citesc cu maximă atenţie cîţiva profesionişti ai lecturii nu intră în ecuaţie? Sigur, avem nostalgia cititorilor (la plural), dar chiar şi după întîlnirile cu (iarăşi la plural) cititorii, cîţi dintre aceştia (la singular) îţi vor cumpăra тpusul? Cîţi îl vor deschide şi, odată deschis, nu-l vor închide după primele (zeci de) pagini? Asta în cazul cînd lecturile „cu public”, remunerate, nu se vor transforma în lecturi cu sala goală. Tocmai de aceea cred că trebuie să începem cu sălile de clasă de la instituţiile superioare de învăţămînt. E de datoria filologilor să fie la curent cu literatura ce se scrie astăzi; or, care scriitor ar refuza să se întîlnească – fie şi gratis (deşi practica mea îmi spune că la asemenea întruniri cartea se vinde „ca pîinea caldă”) – cu studenţii? De ce doar Facultatea de Litere de la „Alecu Russo” (Bălţi) şi-a făcut un renume graţie unor asemenea întîlniri?! An după an, facultăţile din RM eliberează mii de diplome de filolog. De unde, dumnezeule, se iau atîţia misologi???

 

Valentina Tăzlauanu: Marele public a fost întotdeauna pentru literatura noastră o entitate misterioasă, ca să nu spun fantasmagorică. Cu necesara marjă de scepticism şi autoironie în ce priveşte validitatea acestei relaţii, putem spune că astăzi ea nu este una foarte cordială, dar nici una prefăcut, aranjat entuziastă ca în alte timpuri. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Nu avem, nu am avut niciodată un public foarte numeros şi foarte ahtiat după literatură. Poate şi literatura nu i-a propus întotdeauna ceea ce şi-ar fi dorit.

În altă ordine de idei, nimic nu împiedică „instituţionalizarea” lecturilor remunerate decît prezenţa în spaţiul public a instituţiei (instituţiilor) care, mai întîi, şi-ar pune această problemă şi ar dispune de mijloacele necesare pentru o asemenea întreprindere.

 

Mircea V. Ciobanu: Dacă nu luăm în calcul lansările de carte (în librării, la tarabele tîrgurilor, la festivaluri, la universităţi), ultima mea întîlnire cu cititorii s-a produs… „niciodată, dar foarte demult”. Nu ştiu în ce măsură s-ar putea implica Uniunea Scriitorilor (îmi închipui cum ar suna decizia Departamentului respectiv: „Sîmbătă, Vasile Gârneţ, Nina Josu şi Aureliu Busuioc pleacă la Căuşeni, iar Emilian Galaicu-Păun, Dragoş Vicol şi Valeriu Matei se duc la Rezina”).

Ideal ar fi să existe un public, care să plătească biletele (ori cel puţin să cumpere cărţi, ca bilete de intrare, altfel, de unde „remunerarea”?).

Iar real ar fi să organizeze aceste întîlniri editurile, revistele literare (cu echipele celor „de-ai casei”), ori… şcolile – universităţile.

 

Vladimir Beşleagă: Nu mai există. Pentru că nu există Marele public. Vai, de-ar exista măcar micul public. Dar nici acesta nu există. Ce întrebare sinistră. Doamne. Şi, totuşi, am avut şi am întâlniri cu cititorii. Pardon, nu cu cititorii – cu copiii. Ei, sărmanii, vor să vadă un scriitor, nu să-l citească. Pentru că: cine citeşte astăzi? Îmi pare rău de răspuns. Dar… aşa a fost întrebarea!

 

Nicolae Spătaru: În ultima vreme, graţie programului „În contra uitării noastre”, iniţiat de scriitorul Serafim Saka şi susţinut financiar de Fundaţia „Soros-Moldova”, am avut prilejul de a participa la mai multe întâlniri cu cititorii din oraşele şi satele noastre. Am mai fost la câteva şi în afara acestui program. Situaţia cărţii, a culturii în general, este mai mult decât dezolantă. Sunt foarte puţine semnele care ar atesta un proces de transformare spre bine, un proces de însănătoşire a societăţii noastre. Cei cincizeci de ani de deznaţionalizare, de spălare a creierilor şi-au făcut efectul, probabil, pentru încă cincizeci de ani înainte. Cea mai mare parte a populaţiei este amorfă, înfricoşată, pasivă, lipsită de demnitate naţională şi, de multe ori, chiar reacţionară la noile schimbări care pe alocuri încep să prindă rădăcini. Mai ales atunci când în discuţie sunt puse limba, istoria şi cultura noastră. Moldoveanul nu-şi cunoaşte nici astăzi istoria adevărată şi operează în continuare cu teze eronate din cărţile lui Mohov şi Ţaranov. Vorbeşte o limbă românească pocită, aproximativă. Dar ceea ce te întristează şi mai mult este faptul că el nici nu conştientizează acest lucru. Îi spui: „Acest obiect nu se numeşte stacan în limba noastră. Corect i se spune pahar”. „Da’ ce, nu-i tot una?” „Ba nu e tot una: stacan e cuvânt rusesc”. „Nu mă interesează: eu nu fac politică”. Basarabenii (puţinii) care ar dori să citească, să se cultive nu au acces la cărţile bune, la noile apariţii editoriale. Bibliotecile şcolare şi publice au un procent mizer de carte românească. Librăriile săteşti, Luminiţele de cândva, s-au transformat în baruri şi discoteci. Dar şi situaţia financiară precară a intelectualului îşi spune cuvântul.

La ultima Adunare generală a scriitorilor din Moldova din frigurosul decembrie 2002, Vitalie Ciobanu a propus înfiinţarea în cadrul US a unui Departament pentru Relaţii Externe şi Contacte cu Publicul. S-a luat act, s-a promis şi… s-a uitat (după cum s-a uitat şi de remanierile cuvenite în administraţia USM!). Nu s-a ţinut cont nici măcar de faptul că 2003 urma să fie an electoral. Şi în iarna lui 2005 vom avea alegeri parlamentare, foarte importante pentru destinul acestui pământ. Ce vom face? Niciodată nu este prea târziu să dai curs unei idei bune, salvatoare. Numai că la noi, conform obiceiului locului, ideile bune mor în proiect.

Privită de la Chişinău, situaţia social-politică din satele şi oraşele republicii poate să conţină şi multă culoare roz, în schimb, când te deplasezi la faţa locului, poţi observa doar mai multe nuanţe ale culorii gri. Realitatea este dureros de crudă. Întrebarea caragialiană Eu cu cine votez? pluteşte deasupra satelor, iar autorităţile locale, aservite puterii comuniste, trag în ea cu rachete „Grad”. Sunt localităţi în care scriitorii n-au mai fost timp de zece-doisprezece ani. Ziarele independente şi ale partidelor de opoziţie ajung acolo foarte anevoios sau nu ajung deloc. Omul care nu are surse de informare de alternativă, surse veridice, este cu mult mai uşor de manipulat. M-am convins deja: atât cărţile scriitorilor cât şi prezenţa lor fizică sunt aşteptate în satele noastre. Multe aspecte ale activităţii Uniunii Scriitorilor trebuie reactivate, orientate spre societate, spre cititori. Cei care au mai rămas. De ce Serafim Saka a reuşit, iar Uniunea Scriitorilor, cu statutul şi prestigiul ei de instituţie de cultură, de apărătoare şi susţinătoare a culturii – nu? Numai realizând proiecte viabile şi având o reţea de contact cu publicul, lucrurile ar putea intra pe făgaşul cel bun.

Cititorul de calitate, sunt sigur, mai poate fi cucerit, mai poate fi inventat, mai poate fi educat.

De ce nu s-a instituţionalizat şi la noi tradiţia lecturilor „cu public”, remunerate, după exemplul altor spaţii culturale? Pentru că noi suntem un pic altfel. Inerţia, interesul personal şi meschin, sintagma merge şi aşa, se poate şi aşa, asta-i situaţia ş.a. galopează prin venele noastre. De la ’90 încoace, plutoane de scriitori au trecut prin Parlament şi n-au reuşit, cu părere de rău, să redacteze o Lege a Culturii. „Graţie” prestaţiei lor în domeniul politicului, astăzi scriitorul nu mai are în societatea basarabeană prestaţia şi credibilitatea pe care le-a avut la începuturile mişcării de emancipare naţională. Statutul lui rămâne a fi unul plin de incertitudine.

Politicul care a invadat spaţiul public după 1989 l-a implicat, în primul rând şi în mod inevitabil, pe intelectualul şi scriitorul basarabean. Cunoscând rezultatele, deloc măgulitoare, din păcate, ale acestui angajament politic – soldat în ultimă instanţă cu revenirea la putere a garniturii dogmatice, restauraţioniste şi a-culturale a lui Voronin – credeţi că mai poate influenţa scriitorul într-un mod eficient opţiunile cetăţenilor şi chiar „destinul naţional”, cum am avut iluzia în anii 1988-1989?

Constantin Cheianu: Aşa cum e formulată întrebarea, ar rezulta că intelectualii şi scriitorii ar fi dacă nu singurii atunci principalii vinovaţi de instaurarea lui Voronin. Deşi împărtăşesc şi eu decepţia vis-а-vis de prestaţia intelectualilor (am şi scris de mai multe ori în acest sens), nu cred că le putem atribui lor vina principală.

Zilele trecute, un coleg din Estonia ne vorbea despre modul în care a fost creat la ei Fondul Cultural Estonian în anul 1994. Aproape jumătate din parlamentarii estonieni erau intelectuali, preşedintele ţării însuşi fiind unul din scriitorii lor importanţi. Dar nici cu acest sprijin masiv nu ar fi fost posibilă aprobarea Legii cu privire la crearea Fondului, dacă nu ar fi existat şi o importantă susţinere din partea celorlalţi deputaţi, „ne-intelectuali”. La noi s-a întâmplat că nici intelectualii nu au propus proiecte de legi prin care ar fi sprijinită cultura, iar, dacă le-au propus, acestea nu au fost sprijinite de agrarieni.

S-a întâmplat că intelectualii estonieni au contribuit la adoptarea unor legi bune şi pe plan politic şi cultural, după care au putut să se retragă la masa de scris, în faţa şevaletului ori în aulele universitare. După ei veneau la guvernare tehnocraţii şi nu vechii nomenclaturişti, în persoana agrarienilor, cum s-a întâmplat la noi. Deci, cred că la noi un ansamblu întreg de factori, cum ar fi ezitările şi deruta intelectualilor, ţinuta clasei politice şi gradul de conştiinţă al alegătorului au condus la ceea ce avem astăzi.

 

Serafim Saka: Interesele, inclusiv cele imperiale, s-au dovedit a fi, până la urmă, mai mari decât fesurile naţionale.

După ce că ne-am dovedit a fi mari luptători pentru împărţirea gloriei înainte de a fi învins până la capăt, iată-ne din nou conduşi de aceiaşi comunişti dogmatici, care, sub masca drepturilor egale pentru toţi minoritarii, rusifică o naţiune. Nici în perioada comunismului militar de după război moldovenii nu au fost atât de neconsideraţi naţionali. Numai cei care au ieşit din luptă mai săraci decât au intrat, numai aceia pot fi crezuţi. Ceilalţi pot fi doar invidiaţi.

 

Iurie Bodrug: O conştiinţă civică trează nu poate rămâne indiferentă la problemele epocii. Cu regret, noţiunea de angajare a fost compromisă, încât a ajuns a fi sinonimă cu un soi de conformism. Scriitorul se implică în politică prin scris, folosind uneltele care îi stau la îndemână şi pe care le stăpâneşte cu pricepere şi cu responsabilitate. E destul de dificil însă să vorbeşti de principii morale într-o societate în care demisiile morale au devenit aproape o normă.

 

Călina Trifan: Credem sau nu realitatea îl obligă pe scriitor să se implice politic. „Fantoma care umblă prin Bălţi” a înviat sub ochii noştri pasivi. Elita scriitoricească trebuie să-şi pună prestigiul în slujba idealurilor democratice şi să intre în luptă, în lupta pentru electorat.

 

Grigore Chiper: La întrebarea dacă „mai poate influenţa scriitorul într-un mod eficient opţiunile cetăţenilor şi chiar „destinul naţional”, cum am avut iluzia în anii 1988-1989″ se poate răspunde doar prin cunoscuta butadă a lui Marx: evenimentele se repetă, dar numai sub forma de farsă. Nu cred că cineva ar vrea să trăiască farsa anilor 1988-1989.

Angajarea scriitorului e o problemă sensibilă în toate ţările. Problema este dacă există o demarcaţie între scriitorul ca persoană publică (este scriitorul persoană publică?), ca purtător de cuvânt al unei societăţi şi scriitorul ca persoană particulară, demarcaţie de felul celeia care există între autor şi narator. Adevărul este că scriitorul s-a putut angaja activ în politică atunci şi datorită aurei pe care o avusese în comunism şi o mai avea în postcomunism. Astăzi, cu toată situaţia pe care o cunoaştem şi o repudiem, scriitorul intră într-un făgaş mai firesc. Scriitorul devine, dintr-o persoană privilegiată sau oraculară, una normală, aşezată la masa de scris. Literatura pe care o face e în primul rând un proiect intim oferit cititorilor săi. El propune un univers care poate fi mai simpatic sau, din contra, mai odios, dar niciodată identic lumii în care trăim unde scriitorul e un cetăţean simplu sau unul de onoare. E adevărat că în acele timpuri nu exista o clasă politică în afara politrucilor speriaţi de evenimente. Nu vom şti niciodată cum ar fi arătat viaţa de azi fără implicarea scriitorilor. Dar deja e clar că supradoza de retorică patriotardă poate fi la fel de nocivă sau chiar mortală ca şi lipsa unui minim fond patriotic.

 

Nicolae Rusu: Contactele întâmplătoare ale scriitorilor cu cetăţenii/cititorii, mai precis lipsa acestor contacte din ultimii 10-12 ani, a creat o situaţie anormală, un vid care a fost imediat burduşit cu dezinformaţii de tot soiul. Astfel, pentru a-şi influenţa într-un anumit fel cititorul (şi a-l scoate din mlaştina dezinformării), scriitorul trebuie să depună eforturi enorme, cu mult mai mari decât în perioada anilor 1988-1989. Actuala marea problemă a scriitorului e să-şi recapete onoarea şi demnitatea în care, din cauza unor autori conformişti şi lipsiţi de scrupule, cetăţeanul/cititorul nu mai crede, mai ales în cazurile când le este servit cuvântul scris al unor autori aserviţi politicului.

 

Vasile Romanciuc: Ori de câte ori încerc să găsesc un răspuns încurajator la această întrebare pe care, ca şi mulţi alţi colegi, mi‑o pun destul de des, nu reuşesc, din păcate… Dar, unica soluţie este să perseverăm, să nu ne dezicem de propriile convingeri. În dialogul nostru cu „cetăţeanul” ar trebui să ţinem cont de un lucru esenţial: opţiunile din 1989 şi opţiunile din 2004 ale aceluiaşi cetăţean… nu mai sunt aceleaşi sau au suportat modificări importante.

 

Leo Butnaru: Uneori, am şi perioade de retragere din toate ale societăţii intoxicate de politic, minciună neocomunistă, gafe ale pseudodemocraţilor, însă fără a ajunge la sociofobie. Oricât de „pur” ai fi ca scriitor, tu nu poţi aborda şi judeca timpul, societatea în care trăieşti doar sub aspect estetic. Trebuie să o ajuţi să se dumirească, să se lumineze cât de cât. Astfel, aici şi astăzi, în relativă democraţie, ca şi în blestematul comuno­bolşevism, Scriitorul nu poate să nu-şi manifeste dezacordul cu puterea aculturală, maniacală, cu trivialităţile cam generalizate ale societăţii prutonistrene. Să fim convinşi că, ideatic, sufleteşte, esteticeşte, axiologiceşte, dacă vreţi, cele mai tainice sensuri şi năzuinţe ale firii şi fiinţării adevăratului scriitor, adevăratului intelectual, personalităţii exemplare, statuate întru demnitate umană, chiar dacă nu e agreată de oficialităţi, se includ, totuşi, în circuitul general al motricităţii filosofiei civile, acţiunii cognitive şi creative, prin care comunicăm, intrăm în relaţie cu celălalt, cu ceilalţi.

 

Ion Hadârcă: Nu cred.

 

Mircea V. Ciobanu: Tare mă tem să cred că motivele nu se află numaidecît în afara breslei scriitoriceşti. Ideea a fost compromisă în bună parte de unii scriitori, care s-au dovedit a fi uşor manipulabili ori profitori. Dar există şi alte explicaţii. Una, simplă de tot, ne-o demonstrează cazurile (politice) Llosa şi Manolescu (Havel e o excepţie): literatura şi politica sînt lucruri diferite. Scriitorul, dacă e personalitate, poate fi angajat. Nu şi înregimentat.

Perspectivele, indefinite, se conturează foarte diferit. Pentru că vrem, sau nu, „destinul naţional” se prefigurează zilnic (o extremă) şi la momente cruciale (extrema „rară”). Azi, se face „politică” şi e firesc s-o facă profesioniştii.

 

Valentina Tăzlăuanu: Există aici două aspecte ale problemei care trebuie lămurite. În primul, mi se pare oarecum exagerată tendinţa de a-l face pe intelectualul nostru răspunzător în bloc pentru derapajele din viaţa politică. Implicarea sa iniţială în procesele schimbării a fost la un moment dat importantă, este adevărat. Dar oare a deţinut el în vreun fel decît doar iluzio­nîndu‑se sau ” în transă mesianică”, controlul asupra evoluţiilor politice ulterioare, pe de o parte, şi asupra „opţiunilor cetăţenilor”, pe de alta? În al doilea, a fost oare rolul său chiar atît de mare în chestiunea „destinului naţional”, dacă ţinem cont de educaţia, mentalitatea, permeabilitatea sau reticenţa la cultură a „omului simplu”? Dezamăgirile pe care le trăiesc intelectualii vizavi de modul în care sînt înţeleşi şi urmaţi de populaţie trebuie puse însă în relaţie cu posibilităţile obiective ale unui asemenea impact.

 

Vladimir Beşleagă: „Am avut iluzia în anii 1988-1989”? Dar astăzi nu trăim aceleaşi iluzii? Nu e toată viaţa noastră o continuă iluzie? Şi, totuşi. Totuşi! Eu cred că iluzia este cel mai puternic factor al vieţii umane. Dacă numai o fărâmă infimă din marea iluzie se realizează, e aceasta o mare victorie. Scriitorii au schimbat destinul acestui neam. Du-te astăzi într-o şcoală, la picii din clasa întâi şi întreabă-i cine sunt ei? „Noi suntem români!” îţi vor răspunde ei. „Ce limbă învăţaţi şi vorbiţi?” – „Româna!” îţi răspund copiii. Este puţin asta? Este puţin, dar, de fapt, este foarte mult! Mai mult decât cred sau li se pare unora. Da, scriitorii au fost blamaţi, dar de către cine? De cei ameţiţi de diversiunile kaghebeului prin agrarieni şi comunişti. Scriitorii, oamenii de cultură au plătit şi jertfa supremă, cu viaţa lor, nu dau nume, le cunoaşte toată lumea… Păcat că se uită acest lucru… Dar va veni vremea şi toate vor ieşi la lumină…

 

Margareta Curtescu: Disting între creaţie şi politică, dar consider că scriitorul, prin însăşi condiţia sa de homo aestheticus, poate să fie o autoritate civică şi în societatea noastră, îmbîcsită de iluzii şi de idealuri false.

 

Nicolae Leahu: „Garnitură dogmatică”, „restauraţionistă”, „a-culturală”: aici şi este răspunsul. În rest, nu ştiu… Mie mai potrivită mi se pare postura de… apostol… al unui curs universitar…

 

Ghenadie Nicu: Scriitorul basarabean ar trebui să-şi regăsească în sensul acesta flerul şi, în orice caz, să treacă de la vociferare (un gen oral…) la uneltele sale specifice, adică la scris. Nu urneşti cu un poem carul istoriei din loc, dar poţi pronunţa explicit, şi pe cît cu putinţă sistematic, nişte idei şi abia ele, e de sperat, vor avea efectul dorit. Or, tocmai aici, am impresia, stă examenul cel mai greu de luat. Puţini au dicţiunea ideilor şi curajul de a le expune nud, fără a-şi calcula riscul. Este nevoie, altfel spus, nu doar de condeie, ci şi de conştiinţe. Aceasta e minima condiţie de a recîştiga poziţiile pierdute.

 

Em. Galaicu-Păun: Pe Voronin l-au adus la putere nu scriitorii, ci ne-cititorii! Să fie limpede. Cînd lumea va pune mîna pe carte, va învăţa cum să-şi facă parte. Manu propria. Fără comunişti, fără „pîine de 16 copeici”. Nemţii au şi unt şi cultură, chiar dacă în anii ‘50 au fost puşi să aleagă. Au ales: şi, şi! Cultură pe pîine (cu unt), cum s-ar zice. Cred mai degrabă în angajamentul cultural al oamenilor de litere decît în înregimentarea lor politică. Oricum nu am avut noroc de un Havel (ne-a fost destul şi de rămas un Ion Druţă, păstor autoproclamat ce-şi tot abate turma cu fel de fel de iniţiative năstruşnice, doamne fereşte să nu ajungă la sînul patriei-mumă de la care a fost smulsă în 1812, 1940, 1945), la ce l-am mai inventa în ceasul al doisprezecelea? Visez o societate în care fiecare să-şi facă meseria cît mai bine cu putinţă, atît scriitorul, care trebuie să se îngrijească de sufletul omului, cît şi omul politic, ales să-şi bată capul de „pîinea cea de toate zilele”. Fără a încurca borcanele, fără a sufla în borşul altuia.

De ce sunt atât de slabe relaţiile culturale cu românii din nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, chiar dacă avem stabiliţi la Chişinău destui creatori originari din aceste zone? Scriitorii basarabeni care reproşează Bucureştiului un dezinteres faţă de spaţiul basarabean, de ce, la rândul lor, nu sunt receptivi la situaţia conaţionalilor noştri din Ucraina?

Arcadie Suceveanu: Politiceşte vorbind, situaţia românilor din nordul Bucovinei şi din sudul Basarabiei trebuie (ar trebui) să constituie prerogativa României. Culturaliceşte, însă, avem – şi noi – datoria morală şi chemarea civică de a nu-i lăsa pe conaţionalii noştri în uitare şi izolare, de a le acorda sprijinul cultural-spiritual de care au atâta nevoie. Din nefericire, acţiunile noastre de a le veni în ajutor – şi spunem acest lucru în deplină cunoştinţă de cauză, în calitatea noastră de preşedinte al Asociaţiei social-culturale „Bucovina” ce-şi are sediul la Chişinău – sunt mereu zădărnicite de frontierele şi vămile răsărite ca nişte ciuperci „suverane” după ploaie, şi care, iată, ne fragmentează în continuare, adânc şi ireversibil. În pofida acestor obstacole, Asociaţia noastră, împreună cu Comisia Naţională a R.Moldova pentru UNESCO, a reuşit să organizeze la Cernăuţi, acum trei ani, un Simpozion internaţional „Eminescu şi noi”. Periodic, transportăm la şcolile şi grădiniţele româneşti din Bucovina mici donaţii de manuale, cărţi şi reviste. Tot în acest context, ţinem să informăm cititorii că Uniunea Scriitorilor din Moldova are, la Cernăuţi, o filială a sa, ce-i adună pe toţi scriitorii români din regiune, chiar dacă, formal, ea nu este înregistrată ca atare. În programele noastre de editare încercăm să-i „prindem” şi pe confraţii noştri bucovineni. Acestea sunt doar câteva dintre acţiunile pe care reuşim să le organizăm, prin eforturi deosebite, în aceste condiţii vitrege în care sponsorii şi oamenii de afaceri „generoşi” sunt (de frica regimului oare? din pricină că li s-au ocluzat, de prea multă osânză, simţirea patriotică, organele văzului şi auzului?!) o „specie” pe cale de dispariţie…

 

Margareta Curtescu: Cunosc tragedia naţională a românilor bucovineni nu doar din presă ori din spusele cuiva. Am avut ocazia să mă conving, la faţa locului, de ucrainizarea forţată a conaţionalilor noştri, dar şi de lipsa de reacţie la aceste fărădelegi a multora dintre ei. Mai ştiu că drumul pînă la Iaşi sau Bucureşti, pentru mulţi oameni de cultură de acolo, este mai scurt decît cel pînă la Chişinău. Este un paradox asupra căruia trebuie să medităm, în primul rînd, noi, cei care ne complacem în condiţia de mărginaşi…

 

Em. Galaicu-Păun: Dureroasă întrebare. Care poate fi pusă de o manieră şi mai radicală: de ce sunt quasi inexistente relaţiile culturale dintre Chişinău şi… orice localitate ce nu se înscrie în raza municipiului (nici nu a municipiului, ci a celor cîteva săli de concerte, muzee, teatre, biblioteci din centrul oraşului)? Nu ştiu ce să zic. Că doar n-o să împarţi, de bună seamă, cei 33,7 mii de kilometri pătraţi ai RM la cele cîteva mii de artişti (altminteri, originari de pretutindeni), fiecărui revenindu-i un soi de „şefie” pe cutare sau cutare segment de teritoriu naţional?! Şi apoi, iniţiativa ar trebui să aparţină provinciei care să-şi recheme, din cînd în cînd, fiii petrecuţi cîndva în lumea largă. Să şi-i revendice. Din cîte ştiu, în ţări cum ar fi Germania, Spania, Franţa etc., regiunile autonome se întrec literalmente în a-şi etala valorile locale, organizînd tot felul de festivaluri, saloane ale cărţii, concerte ş.a.m.d. Nu şi la noi. Cît despre un desant cultural basarabean/românesc în nordul Bucovinei, mă tem că autorităţile ucrainene (cărora, între paranteze fie spus, tratatul de pace cu România le-a dezlegat mîinile) nu-l vor întîmpina cu pîine şi sare…

 

Nicolae Leahu: Cel mai ades, dinţii sînt mai aproape decît părinţii. Pe noi, ca români, de oriunde am fi, cel mai ades Ţara ne doare cînd ne intră un spin în… labă. Impresia mea e că numai fotbaliştii şi microbiştii sînt patrioţii adevăraţi, dar şi elanurile lor ţin uneori mai puţin de 90 de minute.

 

Nicolae Rusu: E vorba, probabil, de aceeaşi simptomatică lipsă de unitate a românilor, în primul rând, slaba solidaritate a celor din provinciile ajunse în jurisdicţia Ucrainei – nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei – şi de noi, cei din actuala Republică Moldova, care este o regretabilă consecinţă a sinistrului pact Molotov-Ribbentrop, considerată de-iure un „stat independent”, iar de-facto fiind o zonă controlată economic, politic şi bisericeşte de Federaţia Rusă. Atât conaţionalii noştri din Ucraina, cât şi cei din Basarabia încercăm să ne salvăm fiecare în mod particular, uitând că unde-i unul nu-i putere.

 

Mircea V. Ciobanu: O explicaţie dinspre scriitorii din teritorii respective. Avînd ieşire la literatura din Ţară, ei, înstrăinaţi altădată de România (nu de R. Moldova!), azi încearcă să se integreze direct. Pe de altă parte, în măsura în care sînt solicitaţi ca valoare, aceşti scriitori sînt prezenţi şi în literatura de la Chişinău: „bucovinenii” Arcadie Suceveanu, Vasile Tărîţeanu, regretaţii Ion Vatamanu şi Vasile Leviţchi, „transnistrienii” Vladimir Beşleagă, Anatol Codru…

Dar poate aveţi dreptate. Numai, ca să parafrazez o spusă a lui Nicolae Manolescu, eu văd, ca posibilă soluţie-propunere, „Zilele literaturii române” la Izmail, la Tiraspol, la Cernăuţi, la Chişinău… şi nu invers.

 

Ion Hadârcă: Sunt(em) receptivi, dar e o receptivitate mai mult pasivă, bruiată de propriile angoase şi tatonări ale abandonului.

 

Vladimir Beşleagă: Există relaţii, dar nu se cunosc. Aţi putea inaugura o rubrică: „La fraţii noştri din Ucraina”. De ce nu şi: „La fraţii noştri din Transnistria”? Dar şi: din Portugalia? Din Italia? Din Kazahstan? Din Moscova? Din… din… din!…

 

Grigore Chiper: În ce priveşte „relaţiile culturale slabe cu românii din nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei” sau promovarea „valorilor de vârf, atâtea câte sunt, ale literaturii române din Basarabia în Occident”, acestea nu se pot realiza decât printr‑un efort conjugat al USM şi al statului. USM are nişte fonduri, dar ele sunt doar pentru uz intern. Nu ştiu dacă politica statului RM merită vreun comentariu separat vis-а-vis de propagarea valorilor româneşti. E o idee bună de a crea o fundaţie culturală după modelele din alte state, dar nu am nici o îndoială asupra valorilor care vor fi propagate. Ideea unei asemenea fundaţii trebuie lăsată pentru mai târziu ca să nu aibă şi ea destinul judeţelor noastre.

În final, se impune o concluzie bicefală: ori românii din Basarabia, inclusiv tinerii scriitori care nu se grăbesc să vină în literatură, se pun pe câştigat bani, ori lucrurile se vor mişca aşa cum se mişcă, greu, încet, anevoios. Scriitorii mai vârstnici vor evolua aşa cum evoluează, dar tinerii, în condiţiile în care statul RM nu susţine cultura românească în nici un fel, au nevoie de o situaţie materială mai prosperă pentru a putea scoate o carte, pentru a putea călători, în definitiv, pentru a arăta onorabil în măsura în care arată un scriitor occidental. Tocmai (şi) asta făcuseră unii scriitori, acum mai vârstnici, care s-au implicat în politică.

În prezent, există Fundaţia Soros care are programe de carte, inclusiv de beletristică. Ce va fi dacă aceste programe vor fi sistate aşa cum s-a întâmplat într-o serie de state postcomuniste?

Mai are literatura rusă o influenţă asupra scriitorilor români din Basarabia? Se mai scrie literatură rusă în Republica Moldova? Ce legături aţi avut/aveţi cu spaţiul cultural rus şi cât aţi mai păstrat/păstraţi din acestea?

Nicolae Leahu: Mai are./ Se mai scrie/ Livreşti.

 

Anatol Moraru: Literatura rusă nu mai are în prezent acea influenţă covîrşitoare pe care a exercitat-o asupra scriitorilor noştri pînă la 1989. Nu ştiu dacă se mai scrie literatură rusă în Basarabia, dar, ca să parafrazăm abia tangibil un autor bun şi chipărat, că şi astăzi unii solicită, fie şi niţel obosiţi, un Cehov, un Dostoievski, un Tolstoi, un Gogol, o Ahmatova, o Ţvetaeva, se ştie bine.

 

Leo Butnaru: Referitor la comunicarea cu spaţiul literar rus: în 2003 şi 2004, am publicat în traducerea mea trei cărţi de poeme şi eseuri – „Ochii din orbitele rănilor” de Velimir Hlebnikov, „Chipul-vânt” şi „Alunecări de vise” de Ghennadi Ayghi, însoţite de ample prefeţe, tabele cronologice şi note. Apoi, am selectat mostre din creaţia mai multor autori ruşi pentru antologia Traduceri din poezia universală lansată de tandemul editorial Ştiinţa-Arc. Am scris un eseu despre (adevăratul, nerealistsocia­liza(n)tul!) mare scriitor romantic Aleksandr Grin. În mai multe reviste importante din dreapta Prutului, printre care România literară, Luceafărul, Ramuri, Poesis, Contemporanul, Poezia etc., am mediatizat intens nu doar traducerile mele, ci şi pe cele ale lui George Meniuc (Bâlinele!), Aureliu Busuioc, Paul Mihnea sau ale mai tânărului Ion Reniţă.

Astăzi însă, în Moldova de Est, literatura rusă nu mai este una de influenţă „covârşitoare” (de altfel, cred că niciodată nu a fost astfel), ci, pur şi simplu, e o literatură ce se citeşte precum multe altele – franceză, italiană, germană, spaniolă, engleză, americană etc. Iar contactele cu ea (cea contemporană) s-au redus simţitor, poate că chiar până aproape de zero, şi din motivul că, astăzi, deloc puţini colegi ruşi, unii, cândva, declarându-se a ne fi amici, în problematica politică basarabeană, în antiromânism se arată de-a dreptul şovini (ah! şi ai-ai!, tovarăşe Serghei Mihalkov, cum nu vă e ruşine?!) şi rebarbabivi.

Da, pe aici se mai scrie ceva în ruseşte, însă, sub aspect valoric, acest scris e ca şi cum inexistent în contextul general al literaturii ruse propriu-zise. Autorii ruşi din Basarabia sunt extrem de conservatori, fără a conştientiza că literatura, ca formă de expresie şi fond ideatic, nu trebuie să rămână imuabilă, ci să caute metamorfoza, modificarea, în funcţie de caracterul stilisticii sau stilisticilor dominante ale unei epoci sau alteia. Dar şi mai trist e că unii din ei nici nu sunt familiarizaţi temeinic cu literatura-lor-matcă, un N.S. spunându-mi (din auzite, vede-se) despre Hlebnikov că acesta ar fi fost un… ţicnit, nu un poet autentic, iar o colegă de-a sa, M.M., – poetă! – nici nu auzise, până mai ieri, de Ayghi!

 

Serafim Saka: Marea mea durere (şi cred că nu numai a mea!) este că, rupându-mă în mod obiectiv de Moscova, n-am reuşit să mă leg, subiectiv, de Bucureşti. Nu pot crede că numai din vina mea nu am fost din 1997 la Bucureşti.

Nu cred că în Moldova se poate scrie o literatură bună rusă. Scriitorii buni caută epicentre, nu periferii. Am avut mari legături cu spaţiul cultural rus, cu care în prezent nu mai întreţin decât nişte sporadice relaţii, telefonice, de prietenie. Păcat!

 

Margareta Curtescu: Am un contact indirect cu marea literatură rusă, pe care o citesc ocazional, tradusă în română. Îi apreciez nu doar valorile clasicizate deja, dar şi cele actuale.

 

Mircea V. Ciobanu: Există, astăzi (pe lîngă literatura clasică) o foarte interesantă literatură rusă contemporană, atît de factură clasică, cît şi modernă, postmodernistă, de avangardă. Multe cărţi merită să fie traduse (Cartier-ul reuşeşte cîte ceva), dar cred că e necesară şi conexiunea inversă: traducerea scriitorilor români în limba rusă şi difuzarea literaturii române în Rusia. Deocamdată, nici nu e o idee-proiect. E un vis.

 

Vladimir Beşleagă: A avut literatura rusă o influenţă asupra scriitorilor români, dar aceea era literatura clasică rusă. În perioada postbelică literatura rusă sovietică era impusă ca model de… imitaţie! Aici la noi nu a existat o literatură rusă. Au fost şi mai sunt scriitori de expresie rusă, iar literatură – ba. Unul singur, Vladimir Izmailov, un paria dacă mai poate fi considerat ca autor rus care a locuit şi creat aici. Ceilalţi toţi au fost şi sunt nişte contrafăcuţi… Relaţii cu spaţiul cultural rus? Vai, mă faceţi să râd, dar să şi plâng. Nu l-am avut, nu l-am cultivat, pentru că mi‑a fost lehamite de atâta rusă şi rusăraie, deşi prieteni şi colegi printre ruşi am avut… Mi-a fost, pe de altă parte, milă de ei, pentru că nu au putut nici într-un fel uşura soarta noastră ca oameni de cultură, dar mai ales pentru că unii din ei s-au considerat în drept a ne învăţa cum să scriem şi cum să trăim… Vai, ce orbire! Şi azi doar puţini dintre intelectualii ruşi sunt conştienţi că au contribuit la edificarea unei închisori a popoarelor sub masca „frăţiei popoarelor”…

 

Em. Galaicu-Păun: Citesc cu plăcere şi folos marea literatură rusă, clasică şi contemporană, în original, dar şi în traducere (tocmai a apărut de sub tipar, la Editura Cartier, romanul lui Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, în tălmăcirea lui Emil Iordache, versiunea românească fiind la înălţimea originalului!), mai puţin literatura de limbă rusă din RM, provincială şi „rămasă de căruţa istoriei” (deloc întîmplător că autorii acesteia au îngroşat rîndurile Uniunii „Nistru/Dnestr”). Dar mai cu seamă recitesc (adevărata lectură începe o dată cu re-lectura!) poeţii/prozatorii care m-au marcat, la vremea formării: Gogol, Dostoievski, Tiutcev, Cehov, Mandelstam, Pasternak, Bulgakov, Platonov, Ayghi ş.a. E o şansă să poţi citi în 3 limbi! (Mă şi simt un balaur cu 3 capete, unul răsucit spre Apus, altul spre Răsărit, şi cel din mijloc trăgînd cu coada ochiului cînd spre Vest, cînd spre Est…) De orientat însă tot după cultura occidentală mă dau în vînt (nu, nu sunt giruetă – şi-n perioada sovietică încercam să urmez nişte modele europene), atît ca autor, cît şi ca editor.

 

Ghenadie Nicu: În măsura în care s-au infuzat şi persistă în structurile mentale, da. Am citit Tihii Don înaintea Celui mai iubit dintre pămînteni, iar pe Barbu foarte tîrziu, după Puşkin. Asta, cum spuneam, te grevează, îţi determină modul reacţiei. Nu e singurul răspuns care se poate da. Cartea românească e preferată, cred, şi dintr-un instinct aşa-zicînd compensatoriu, după ani de prohibiţie şi realism (cît mai) socialist. Condiţia scriitorului basarabean e azi aceea a lui Nicolai Costenco pe vremuri: de „veşnic student”. El are de recuperat, oricît de bombastic sună, o matrice culturală, sarcina lui e încă una de reconversie profundă. Dar din proximitatea cu literatura rusă (asta au spus-o şi alţii) se poate scoate un avantaj şi fabrica o paradigmă. Purismul e cam incongruent (spre a nu zice mai apăsat) în zonele de interferenţă. Trebuie să mărturisesc însă – subminîndu-mi atitudinea – că nu urmăresc apariţiile editoriale în limba rusă. Cauze diverse la mijloc, nu neapărat o patriotică oroare. Presupun totuşi că scriitorul de limba rusă nu se află într-o condiţie de invidiat. El este, cu toată „asistenţa” puterii, un marginal şi raportul său cu literatura în sensul căreia se mişcă seamănă oarecum cu felul nostru de a ne raporta la literatura română. O paritate cam tristă!

 

Ion Hadârcă: Nu cred că are, cel puţin, nu în formula de până la 1989. Avem traducători importanţi din literatura rusă, clasică şi contemporană (am menţionat deja, plus Ahmatova, Erofeev, Petruşevski…). E un spaţiu şi mai bulversat ca al nostru, dar care se reface vertiginos printr-o politică editorială cu mult mai eficientă. Urmăresc Literaturnaia gazeta şi Knijnoe obozrenie.

 

Nicolae Rusu: Se scrie şi astăzi, fireşte, literatură de limbă rusă, dar cea din Basarabia are condiţia liniei paralele care nu se intersectează cu altă linie, paralelă şi ea în raport cu prima, cea care semnifică literatura română. Din acest motiv ele nu au nici o influenţă una asupra alteia. E bine, e rău? Depinde cum priveşti, şi de pe care mal al Prutului, la această problemă. Păstrând nişte relaţii de colaborare cu Fondul Literar Internaţional şi în calitatea mea de preşedinte al FL din R. Moldova, din 1992 încoace, am ocazia să mă întâlnesc în fiecare an cu colegii mei din fostele republici sovietice. Am constatat că atât în Rusia, cât şi în tot spaţiul postsovietic se practică aceleaşi procedee şi tehnici literare, specifice zonelor ieşite de sub regimuri totalitare şi influenţate, fireşte, de specificul naţional al fiecărei ţări.

Ce se poate face pentru a promova valorile de vârf, atâtea cât sunt, ale literaturii române din Basarabia în Occident? Pe lângă efortul individual, care depinde de flerul, tenacitatea, energia şi, în ultimă instanţă, de norocul unor autori, credeţi că este nevoie şi de un anumit aport instituţional în această direcţie, prin Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii, diverse departamente specializate (eventual de traduceri), fundaţii, ambasade?

Maria Şleahtiţchi: Discuţia noastră schiţează, de fapt, un interesant plan de management cultural. Cultivarea valorilor autentice, a dialogului neîntrerupt (ideal şi concret) cu cititorul constituie starea firească a vieţii literaturii, la fel de firească ca şi implicarea scriitorului în viaţa social-politică (în alte forme, fireşte, cele din 1985-2000 fiind înghiţite de timp, or, ar fi ridicol să se recurgă la formule desuete de implicare în politic). Reeditarea relaţiilor cu românii din Bucovina şi din sudul Basarabiei, dar nu numai, instituirea unei atmosfere de comunicare eficientă, iar nu una festivistă, de la caz la caz, între colegii de breaslă, precum şi reluarea relaţiilor culturale cu scriitorii valoroşi din Rusia, Ucraina, impunerea imaginii noastre în Occident sînt eventualele repere ale unui necesar proiect de organizare a vieţii culturale, un proiect modern, echilibrat, care ar lua în calcul situaţia geopolitică, structura interetnică, interferenţa culturală a spaţiului basarabean. Pus în aplicare, acest proiect ar avea un impact considerabil asupra animării vieţii social-culturale. Pentru aceasta e necesar ca proiectul dat să intre în atenţia tuturor organismelor interesate, de la uniunile de creaţie la instituţiile statului modern, cu tendinţe integratoare, iar nu separatiste, a unui stat european, care a depăşit politica feudalizării/federa­lizării. Planurile, proiectele, ideile se lasă lesne aşezate pe hîrtie, cel mai anevoios lucru e să se constituie acel grup al oamenilor de cultură care ar vrea să-şi asume la modul serios realizarea lui. Se ştie că implicarea într-o activitate de management, fie şi cultural, se face cu preţul consumării şi risipirii timpului propriu. Or, acesta este un sacrificiu enorm care i se va cere în acest caz scriitorului.

Să nu fim pesimişti. Am certitudinea că sînt printre noi aceşti scriitori curajoşi.

 

Em. Galaicu-Păun: Întreg bugetul RM nu ar fi suficient pentru impunerea unui singur nume/titlu de scriitor basarabean în Occident; de ne-am afirma în context românesc, ieşind din zodia „celei de a 5 roată la căruţă”! Apariţia sporadică a cutărui sau cutărui autor basarabean în cutare sau cutare revistă occidentală nu înseamnă neapărat şi ieşirea din anonimat a literaturii RM pe plan european. Cea românească abia de se face cunoscută, prin cîteva nume. Cît despre demersul unor instituţii (USM, Ministerul Culturii ş.a.), mă pufneşte rîsul! Mai exact, rîsu’-plînsu’.

 

Ion Hadârcă: Răspunsul va fi suma unor sugestii subiective. Parţial, am răspuns. Primează, evident, efortul instituţionalizat, la scară naţională, care, la ora actuală, lasă mult de dorit. O dată cu reforma Institutului Cultural Român, sperăm, lucrurile se vor „energiza” şi la acest nivel.

 

Iurie Bodrug: Scriitorul adevărat se manifestă chiar şi atunci când climatul nu e favorabil literaturii. Asumându-şi destinul, el îşi urmează traiectul, mizând pe propriile forţe şi mijloace. Dar pentru a construi o punte între noi şi Occident e nevoie de un efort conjugat. Fără o susţinere financiară constantă din partea statului, nu vom reuşi să o scoatem la capăt. În acest context, se impune instituirea unor fonduri speciale în cadrul unui program concret la nivel guvernamental, pentru a asigura traducerea celor mai valoroase opere ale scriitorilor basarabeni în limbile de largă circulaţie.

 

Ghenadie Nicu: Pînă nu scăpăm de comunişti, nu cred că se poate face vreun lucru demn de atenţie în direcţia promovării. Vi-l imaginaţi pe Tarlev, vorbitorul de suprarealisme, bătîndu-se pentru postmoderniştii de la noi? Actualul regim este acultural şi nici măcar „poeţii primelor cincinale” – dacă ar fi posibilă clonarea retroactivă! – nu i-ar putea pretinde o minimă atenţie. Chestiunea fiind preponderent pecuniară, nici Uniunea Scriitorilor, doar ea, n-ar fi aptă să orchestreze o asemenea campanie, totuşi costisitoare. Este nevoie, aşadar, de un efort conjugat, de un plan bine pus la punct, de cooperarea mai multor organisme. Perspectivă grea, descurajantă pentru firea noastră comodă şi talentul nostru de a lăsa lucrurile baltă…

 

Nicolae Rusu: Dacă în acţiunea de promovare a valorilor literare, iar ele există şi la noi, nu s-ar implica, în primul rând, instituţia de breaslă a scriitorilor atunci unii autori pestă măsură de modeşti riscă să rămână într-un anonimat absolut, fiind eclipsaţi de inşi energici, perseverenţi, cu fler, dar mediocri şi cu tupeu. E un exemplu când excepţia nu confirmă regula cu modestia care înfrumuseţează omul.

 

Anatol Moraru: Să ne ostenim în a realiza traduceri de calitate ireproşabilă în engleză, franceză, germană, spaniolă etc., înaintea englezilor, americanilor, francezilor, nemţilor, spaniolilor care vor dori, cîndva, să le facă. Că de plasat am avea unde. Vorba înţeleaptă a basarabeanului – remember Internetul.

 

Valentina Tăzlăuanu: Un aport instituţional ar fi oricînd binevenit, deşi la această oră, cu excepţia Uniunii Scriitorilor, a unor publicaţii de cultură sau edituri nu prea văd alte instituţii interesate de promovarea literaturii noastre în afară. Deocamdată „promovăm” în Occident forţă ieftină de muncă şi imaginea unei derive generale imposibil de oprit. Dar sînt şi întîmplări fericite…

 

Nicolae Leahu: Dar de ce adică l-aş consilia neremunerat pe ministrul Madan?

 

Margareta Curtescu: Întrebarea D-voastră conţine întreg programul de promovare a valorilor literaturii din Basarabia în spaţiul cultural european.

 

Vladimir Beşleagă: A promova valorile noastre în Occident? Dar acel Occident are nevoie de valorile noastre? Sau mai degrabă are nevoie de femeile noastre traficate? De braţele de muncă ieftine, la negru? Sau de oţelul de înaltă calitate de la uzina metalurgică a lui Smirnov?… De altfel, am avut prilejul să frunzăresc Antologia poeziei basarabene în engleză, apărută la Cartier şi m-am bucurat enorm. Până la urmă şi valorile noastre răzbat în lume. Dar cine le citeşte? Ce interes prezentăm noi pentru cititorul occidental? Cu ce venim să-i comunicăm nou, ceea ce el nu ştie? Că el totul cunoaşte: din fostele colonii, fie ale imperiului britanic, cel francez, cel spaniol sau portughez… Noi nu suntem decât nişte rătăciţi, nişte ostatici la ruşi, prin ce-am putea să-i provocăm curiozitatea? Doar prin naivitatea şi iluziile noastre. Poate să ne prindem cu toţii, toată scriitorimea basarabeană şi să scriem o lucrare colectivă ca pe vremea lui Stalin, care operă să se intituleze: Marea carte a marilor iluzii ale celor mai mari naivi ai literaturii universale?!! Este?

 

Mircea V. Ciobanu: Aventura de a încerca să răspund la toate întrebările anchetei s-a curmat aici: nu ştiu.

Dar bănuiesc că Occidentul şi în materie de literatură se descurcă bine şi fără noi. Deocamdată, nu văd scriitorul basarabean pentru care occidentalii s-ar bate la taraba cu cărţi.

Obiectiv, avem mai multe subiecte posibile în Basarabia decît Ismail Kadare în Albania.

Obiectiv, am fi putut fi influenţaţi de literatura română şi de literatura rusă (cu condimente orientale şi evreieşti!).

Dar… avem o imunitate de invidiat şi nu ne-am lăsat „contaminaţi”… Poate, doar cu cîteva, mici excepţii.

Ceea ce constat nu rezultă dintr-un complex al inferiorităţii (nu l-am avut niciodată). E o stare de fapt.

Dar există suficiente motive să credem că adevărata literatură română din Basarabia este abia la vîrsta promisiunilor. Dovadă sunt talentele tinere şi mijloacele de exprimare/promovare, printre care Contrafort-ul ocupă, de un deceniu, un loc onorabil.

Felicitări!

 

Leo Butnaru: În septembrie trecut, la Festivalul Zile şi nopţi de literatură de la Neptun, Adam Sorkin, unul din traducătorii volumului Singular destinies (Contemporany Poets of Bessarabia) povestea despre experienţa sa de difuzor al acestei lucrări în SUA, menţionând că o anume organizaţie a achiziţionat două-trei exemplare, o alta – patru-cinci etc., pentru a încheia – cu ce sentiment credeţi? – că numai ambasada R. M. nu s-a interesat de cartea în cauză! O spunea tocmai în momentul în care, în sală, alături de cei doi scriitori din Azerbaidjan participanţi la festival, se afla şi ambasadorul acestei ţări la Bucureşti… Ei bine (de fapt, ce rău e…), constatarea dlui Sorkin nu m-a surprins, deoarece eu, împreună cu alţi colegi, în alte rânduri, în relaţiile cu diplomaţii bâcovieni în străinătate avusese(ră)m experienţe „fantastice” (sau, poate, fantasmagorice…) – la Budapesta şi Pekin, unde ambasadorii „noştri” de acolo ne asiguraseră că, da, ne vor căuta, ne vom întâlni, pentru ca, mai apoi, să nu mai dea nici un semn de existenţă. Iar la Bucureşti, când ataşatul cultural Vitalie Rusu mă invită să intru la ambasadă, pentru a-mi vedea un coleg de grupă universitară, ne pomenirăm că bietul Ghiţă, „colegul”, pur şi simplu ştersese putina! Sigur, mă văzuse prin geam şi, ca valet – ce a fost şi a rămas – al comunistului non-stop N. Bondarciuc, nu avea interesul să se întâlnească cu cineva care venea din imediata apropiere – de la Institutul Cultural Român ce se află gard în gard cu ambasada ţărişoarei interriverane… Apoi lucruri ciudate se întâmplă şi în ţărişoară. Cu riscul de a depăşi cele 10 mii de semne de calculator pe care le prevedea răspunsul, o să amintesc de cacealmaua ce a ieşit în urma nefast-celebrei hotărâri de guvern nr. 833 din 14.VIII.2001 ce prevedea achiziţia literaturii pentru dotarea bibliotecilor publice. Se alocase chiar 500 de mii de lei (foarte puţin, de fapt), cu autorii şi editurile se semnaseră contracte. Însă, sub „înaltul patronaj” al ubicuului şi ineficientului tov. prim-viceministru V. Cristea şi al ex-de-pomină-ministru al culturii I. Păcuraru, s-a tot deliberat timp de… 4 luni!, pentru ca, până la urmă, iniţiativa de „generozitate” neocomunistă să dea chix, suma respectivă fiind manipulată, rătăcită, deturnată, neantizată… Mă rezum la atât, lăsând concluziile în seama cititorilor. Iar despre celelalte aspecte ale problemei – cu alte ocazii şi, cu previzibil regret, – cu alte exemplificări… realist-fantasmagorice. În genere, se creează impresia că, după realismul socialist, în Basarabia s-a înstăpânit realismul fantasmagoric… Ciudată şi erodantă stare de fapt… Dar, poate, şi stimulatoare pentru creaţia literară… Pentru că nu, nu e exclus.

P.S. Nu cred că din superstiţie nu ni s-a pus şi întrebarea a 13‑a. Însă vine ea, vine, la celelalte aniversări de bun augur ale Contrafort-ului. La mulţi ani!

Post scriptum de la Vladimir Beşleagă:

P.S. La cei zece ani de la apariţia primului număr al revistei Contrafort o urare: Vivat! Crescat!! Floreat!!!

P.P.S.: Genericul prezentei anchete este formulată astfel: Literatura română din Basarabia prin vocile actorilor săi. La prima lectură nu am sesizat nuanţa uşor ironică ce se ascundea în spatele sintagmei „vocile actorilor”. Recunosc, în grabă am citit: „autorilor” în loc de „actorilor”. La o relectură am observat că nu e „U” ci „C” şi am fost oarecum contrariat: să fi fost făcută o greşeală la culegerea textului? Dar după ce am mai meditat, încercând să mă clarific, de ce oare să fi formulat atât de multe întrebări, 12, adresate „autorilor-actorilor” literaturii aşa-zise basarabene, am ajuns la concluzia că autorii-actorii anchetei au propus un fel de joc celor anchetaţi, antrenaţi în discuţie – masă rotundă, vrând să vadă cât de în serios îşi iau propria meserie? Şi de unde iniţial am simţit imboldul să las să treacă pe lângă mine această treabă zicându-mi: „Bine, dragii mei contrafortişti, publicaţia mea preferată şi admirată împlineşte frumoasa vârstă de un deceniu, aţi muncit la ea cu pasiune şi rară dăruire de sine, v-aţi îngropat în paginile ei superbe atâtea cărţi de proză şi poezie, şi acum, în loc să ne întrebaţi, ce părere avem despre cum a evoluat Contrafort-ul în aceşti ani grei şi ce-ar fi de întreprins mai departe, voi vreţi să ne stoarceţi fiecăruia nişte confesiuni plate şi naive cum au fost cele de mai sus. Iată, mi-am zis, un model de modestie, spirit eficace şi… respingere a unui prilej de elogii gratuite şi sterile. Dar! Impresia că literatura basarabeană ar prezenta un show, iar autorii ei nişte actori a rămas. O fi având o bază supoziţia mea, nu?…

Publicat în Contrafort  nr. 10-11 (120-121), octombrie-noiembrie  din 2004.

Gheorghe Erizanu