Ieri a fost lansată antologia Teatru de Constantin Cheianu. După discursurile antologice de la Librăria din Centru ale lui Aureliu Busuioc și Vladimir Beșleagă cei puțini care au fost la lansare au mai auzit un discurs de excepție. Cel al lui Constantin Cheianu.

Constantin Cheianu. Librăria din Centru, 29 septembrie 2015. Foto: Vitalie Coroban

Constantin Cheianu. Librăria din Centru, 29 septembrie 2015.
Foto: Vitalie Coroban

Aşadar, o antologie. Cum ar veni, o colecţie de vechituri. Prima piesă, „Plasatoarele”, am scris-o cu 20 de ani în urmă, ultima „Ţara asta a uitat de noi!” – cu patru ani în urmă. Ce îl face pe un practicant al scrisului să vrea să-şi adune lucrările la un loc? Eu zic că în primul rând, bătrâneţea. Eu am un personaj în piesa „Toţi bătrânii ajung în paradis”, un bărbat trecut de 70 de ani. Ăsta face şi el o antologie: are un carneţel vechi şi ros în care îşi notează numele tuturor femeilor cu care s-a iubit de-a lungul vieţii. Adunate la un loc, când le rosteşte numele omul se umple de amintiri dulci. Cu piesele e aproape la fel. Pe personajul meu amintirile legate de femeile vechi îl provoacă să caute femei noi. Asta aştept şi eu de la această antologie. Nu, nu să caut femei noi, da să scriu piese noi.

Probabil, ar fi cam tot ce aş fi vrut să spun. Bine, aş putea să mai adaug că am simţit mereu un disconfort din cauza că aveam scrise nişte piese, dar toate erau împrăştiate pe unde vrei. Fie prin volume colective, fie prin single-uri, ca să folosesc un termen muzical, fie prin reviste. Iar pe unele pur şi simplu le-am pierdut. De pildă o piesă despre Paganini, pentru care mi s-a dat în anul 1995 premiul Ministerului Culturii, n-o mai pot găsi. N-o să cobor până la penibila metaforă că îmi simţeam piesele ca pe nişte copii împrăştiaţi prin lume şi îmi era dor de ei. Nu mi-am simţit niciodată textele ca pe nişte copii. Ca pe femei, da, şi calitatea lor cea mai bună era că ne despărţeam întotdeauna fără scandaluri şi întotdeauna rămâneam prieteni. Cu femeile niciodată nu se întâmplă aşa.

Totuşi, fără o metaforă n-o să pot. Metafora busolei. Ascultaţi-o. Cu vreo doi ani în urmă – în anul 1977, când  eram elev în clasa a zecea – scriam piese, le montam şi jucam în ele în teatrul de la club. Mi-ar fi plăcut să fac asta toată viaţa. Nu, nu la club, dar pe scena mare, bineînţeles. La un moment dat a trebuit să renunţ la visul de a deveni actor şi am vrut să scriu piese. Când vrei să începi să scrii piese, este ca şi cum te-ai porni pe un drum nou şi necunoscut. Şi dacă e aşa, ai nevoie de o busolă. Busola în cazul meu, probabil ca şi în cazul altor scriitori, au fost câţiva mari dramaturgi care mi-au plăcut şi îmi ziceam că ar fi tare fain să pot scrie ca şi ei. Interesant că atâta timp cât mă mişcam cu busolă, totul era ok, drumul se vedea clar, era bine bătătorit. Şi piesele mele aveau o acurateţe stilistică  care le înrudea cumva cu cele ale busolei. Când însă închideam busola şi încercam să dibui drumul singur, mereu mă rătăceam. Bine, în rătăcirile mele reuşeam să desluşesc şi nişte privelişti frumoase, să întâlnesc nişte oameni interesanţi pe care mă grăbeam să-i pun în piesele mele. Dar la un moment dat începeau hârtoapele, văgăunile, coclaurile. Şi atunci mă vedeam nevoit să scot busola din buzunar şi numai aşa reuşeam să revin pe drumul bun. La un moment dat m-am speriat că o să îmblu toată viaţa mea cu busolă. Şi într-o zi, enervat, am aruncat-o într-un lac şi m-am dus unde m-or duce ochii.

Între aceste coperte negre o să găsiţi toată hoinăreala şi toate rătăcirile mele – pe unde cu busolă, pe unde fără busolă.

O să închei prin a le mulţumi la doi oameni. Eu în viaţa mea nu am simţit niciodată că mi se oferă ceva prin medierea norocului. Niciodată, cu o singură excepţie. S-a întâmplat în anul 1983 când doamna Valentina Tăzlăuanu m-a adus la Literatura şi Arta, după care am stat aproape patru ani lângă ea. Patru ani în care îmi citea articolele în prezenţa mea, le redacta în voce ca să audă toată lumea. Din zece lucruri pe care mi le spunea, nouă erau de rău, şi unul era aşa, o semi-apreciere.

Dar ştiţi cât de mult costa şi conta acea semi-apreciere! Şi acum închipuiţi-vă starea mea de astăzi, când Valentina Tăzlăuanu a scris o prefaţă la această antologie plină de laude!  Din anul 1983 şi până astăzi, eu la masa de scris mă aşez întotdeauna cu Valentina Tăzlăuanu, am sentimentul că peste fiecare frază pe care o scriu, trece pixul ei şi mi-o corectează. Numai Valentina care mă ştie aşa de bine putea să-şi numească prefaţa TEATRUL CA EXERCIŢIU AL LIBERTĂŢII. Dacă ar trebui să-mi atribui un cuvânt cheie al vieţii mele cred că acesta ar fi, Libertatea.

Al doilea om căruia îi datorez mulţumiri este Gheorghe Erizanu. Editura Cartier a editat aceste două volume, în care mă regăsesc întreg eu. În unul a încăput toată proza mea, în altul, toată dramaturgia.

În tinereţe, când debutezi, ţi se pare că pe la vârsta la care am ajuns eu acum, deja o să ai opere complete în 12 volume.

Astăzi mă uit cu mirare la acestea două şi mă întreb: oare chiar eu le-am scris?…

 

Gheorghe Erizanu