„Văd că ți-ai spălat mașina!” Tata e în duși buni. E un fel de binețe. „Mă gândesc că poate să scriu pe tine bonurile, ce zici?” Și tot mi-a vorbit tot drumul de situația politică din Republica Moldova, de ziua de ieri, de găini, de rațe, de motani, de câine, de curechiul murat și gustul lui, evident, foarte bun. De râșniță, de lemne de foc, de pari pentru sâiac.

După ce au venit scrisorile de la Fondul fiduciar despre încasarea dividendelor tot a pomenit de ele. Voia să le ia. În sfârșit, după 20 de ani, bonurile patrimoniale, în ciuda scepticismului feciorului, produc bani.

La insistențele tatălui, am telefonat la compania fiduciară. Să aflu cum pot trece acțiunile mamei, decedată fără a lua vreodată dividende, pe numele lui. Îmi zic că trebuie să vină tata să ia un extras. Întreb când. Pe luni, săptămâna viitoare. Rog frumos, dacă se poate, să ridic eu acest document: tatăl e bătrân, merge greu. Acceptă. Luni extrasul nu e gata. Inspectorul este în altă parte. Vine greu. Rar. Insist. Marți ridic extrasul.

Mergem la notarul raional. Cu extrasul. Procedura notarială pentru trecerea bunurilor de pe un soț pe altul se face prin deschiderea unui dosar la Ministerul Justiției. Pentru a lua Delegația pentru dividendele mamei trebuie de venit la notar peste o zi.

Autobuzul până în centrul raional costă 18 lei. Într-o direcție. Taxa de stat, costul notarial ajunge, parcă, la 240 de lei.

Biletul până la Chișinău e 19 lei.

Dividendele se plătesc la Chișinău. Într-o fostă clădire industrială, adaptată după 990 într-o clădire de oficii. Intrarea e ascunsă printre multele magazine, buticuri de la parter. Urci pe scări. Până la etajul cinci. (Este o clădire industrială. Scările unui etaj industrial sunt echivalente cu un etaj juma într-o clădire de locuit.) Tata urcă greu. Îi propun să-și tragă sufletul la etajul doi. „Nu pot. Dacă mă opresc, atunci mă voi porni și mai greu.” Urcă cu încăpățânare până la cinci.

Intrăm în compania fiduciară. Tata își scoate căciula. Își lasă bastonul la ușă. Este foarte obosit, dar pare fericit. Se așează în fața unei domnițe. Își scoate certificatele cu dividende fiduciare, își scoate documentul notarial, își scoate buletinul. Le are pe toate într-o geantă de umăr în care are o mapă de piele. Domnița întreabă dacă  avem o copie la documentul notarial. „Nu.”

O rog, totuși, să-i spună tatălui cât are de primit pe cele 588 de acțiuni sau unități de bonuri patrimoniale de ale sale și cele 608 ale mamei.

„09 bani.”

Dividente

Tata a coborât capul, s-a împuținat. Și a muțit. Îi zic domniței că luăm dividendele. Îmi spune că dividendele se ridică de la doamna de alături.

„Oni hoteat poluciati dividendî.”

„Cito?!”

La masa de alături e o mătușă mare-mare, îmbătrânită în acest birou de la etajul cinci, crescută direct din scaun, lipită de această masă cafenie, mărturie a industriei și designului de mobilă sovietic, caută cu lupa într-un registru manual numele, pune rigla în dreptul numelui găsit, bifează. „Documentî!” Tata ia toate documentele împrăștiate pe masa domniței, se scoală, ajutat de mine, le pune pe masa doamnei cu registrul dividendelor. „Raspișitesi!” Tata, mut, semnează. Îi scoate din sertar 10 bani. Îi pune pe masă. Tata își strânge documentele, moneda de 10 bani.

Îi vorbesc domniței, care e încă tânără și foarte frumoasă, despre înțelepciunea administrației fondului, despre xeroxul de 30 de bani și dividendele de 09 bani, despre vecina ei și viața vecinei, dar viața ei e încă înainte și e păcat să vadă bătrânii care urcă cinci etaje ca să constate că și-au bătut joc de ei. Viața, oriunde, e mai frumoasă decât în acest birou de la etajul cinci.

Mi-a spus că există, totuși, ascensor în clădire. E cu ieșirea în curte. Și a ieșit din birou.

Tata a tăcut tot drumul.

Gheorghe Erizanu