Dacă vrei foarte tare, atunci vezi un lenin și-n chipul lui Coșbuc. George Coșbuc.

poză

La pașa vine un arab,

Cu ochii stinşi, cu graiul slab.

– „Sunt, paşă, neam de beduin,

Şi de la Bab-el-Manteb vin

Să vând pe El-Zorab.

 

Arabii toţi răsar din cort,

Să-mi vadă roibul, când îl port

Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!

Mi-e drag ca ochii mei din cap

Şi nu l-aş da nici mort.

 

Dar trei copii de foame-mi mor!

Uscat e cerul gurii lor;

Şi de amar îndelungat,

Nevestei mele i-a secat

Al laptelui izvor!

 

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:

O, mântuie-i, de vrei, că poţi!

Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!

Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,

Dă-mi numai cât socoţi!

 

El poartă calul, dând ocol,

În trap grăbit, în pas domol,

Şi ochii paşei mari s-aprind;

Cărunta-i barbă netezind

Stă mut, de suflet gol.

 

– „O mie de ţechini primeşti?

– „O, paşă, cât de darnic eşti!

Mai mult decât în visul meu!

Să-ţi răsplătească Dumnezeu,

Aşa cum îmi plăteşti!

 

Arabul ia, cu ochii plini

De zâmbet, mia de ţechini –

De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,

De-acum vor fi şi ei bogaţi,

N-or cere la străini!

 

Nu vor trăi sub cort în fum,

Nu-i vor cerşi copiii-n drum,

Nevasta lui se va-ntrema;

Şi vor avea şi ei ce da

Săracilor de-acum! –

 

El strânge banii mai cu foc,

Şi pleacă, beat de mult noroc,

Şi-aleargă dus d-un singur gând,

Deodată însă, tremurând,

Se-ntoarce, stă pe loc.

 

Se uită lung la bani, şi pal

Se clatină, ca dus de-un val,

Apoi la cal priveşte drept;

Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,

S-apropie de cal.

 

Cuprinde gâtul lui plângând

Şi-n aspra-i coamă îngropând

Obrajii palizi: „- Pui de leu,

Suspină trist. Odorul meu,

Tu ştii că eu te vând!

 

Copiii mei nu s-or juca

Mai mult cu frunze-n coama ta,

Nu te-or petrece la izvor:

De-acum smochini, din mâna lor,

Ei n-or avea cui da!

 

Ei nu vor mai ieşi cu drag

Să-ntindă mâinile din prag,

Să-i iau cu mine-n şea pe rând!

Ei nu vor mai ieşi râzând

În calea mea şirag!

 

Copiii mei cum să-i îmbun

Nevestei mele ce să-i spun,

Când va-ntreba de El-Zorab

Va râde-ntregul neam arab

De bietul Ben-Ardun!

 

Raira, tu, nevasta mea,

Pe El-Zorab nu-l vei vedea

De-acum, urmându-te la pas,

Nici în genunchi la al tău glas

El nu va mai cădea!

 

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,

N-ai să-l mai vezi în zbor nebun

Pe urma unui şoim uşor

Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;

Nu-i vei pofti: Drum bun!

 

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt

Ardun al tău în alb vestmânt;

Şi ca să simţi sosirea lui

Mai mult de-acum tu n-o să pui

Urechea la pământ!

 

O, calul meu! Tu, fala mea,

De-acum eu nu te voi vedea

Cum ţii tu nările-n pământ

Şi coada ta fuior în vânt,

În zbor de rândunea!

 

Cum mesteci spuma albă-n frâu,

Cum joci al coamei galben râu.

Cum iei pământul în galop

Şi cum te-aşterni ca un potop

De trăsnete-n pustiu!

 

Ştia pustiul de noi doi

Şi zarea se-ngrozea de noi –

Şi tu de-acum al cui vei fi?

Şi cine te va mai scuti

De vânturi şi de ploi?

 

Nu vor grăi cu tine blând,

Te-or înjura cu toţi pe rând

Şi te vor bate, -odorul meu,

Şi te-or purta şi mult, şi greu;

Lăsa-te-vor flămând!

 

Şi te vor bate, odorul meu,

Să mori tu, cel crescut de noi!…

Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,

Dar fără cal eu ce să fac:

Dă-mi calul înapoi!”

 

Se-ncruntă paşa: „- Eşti nebun?

Voieşti pe ianiceri să-i pun

Să te de-a câinilor? Aşa!

E calul meu, şi n-aştepta

De două ori să-ţi spun!”

 

„- Al tău? Acel care-l crescu

Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?

De dreapta cui ascultă el,

Din leu turbat făcându-l miel?

Al tău? O, paşă, nu!

 

Al meu e! Pentru calul meu

Mă prind de piept cu Dumnezeu –

Ai inimă! Tu poţi să ai

Mai vrednici şi mai mândri cai,

Dar eu, stăpâne, eu?

 

Întreagă mila ta o cer!

Alah e drept şi-Alah din cer

Va judeca ce-i între noi,

Că mă răpeşti şi mă despoi,

M-arunci pe drum să pier.

 

Şi lumea te va blestema,

Că-i blestem făptuirea ta!

Voi merge, paşă, să cerşesc,

Dar mila voastră n-o primesc –

Ce bine-mi poţi tu da?”

 

Dă paşa semn. „ – Să-l dezbrăcaţi

Şi binele în vergi i-l daţi!”

Sar eunucii, vin, îl prind –

Se-ntoarce-arabul răsărind

Cu ochii îngheţaţi…

 

El scoate grabnic un pumnal,

Şi-un val de sânge, roşu val

De sânge cald a izvorât

Din nobil-încomatul gât,

Şi cade mortul cal.

 

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,

Se trag spahiii-ncremeniţi.

Şi-arabul, în genunchi plecat,

Sărută sângele-nchegat

Pe ochii-nţepeniţi.

 

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni

Şi-aruncă fierul crunt din mâini:

„- Te-or răzbuna copiii mei!

Şi-acum mă taie, dacă vrei,

Şi-aruncă-mă la câini!”

Gheorghe Erizanu