Citesc în Adevărul: „În anul 1957 în munţii Ural, regiunea Celeabinsk, a avut loc primul accident nuclear sovietic la uzinele Mayak, unde se fabricau arme nucleare. Instalaţiile au fost construite de sovietici în anii 1940, iar accesul în zonă a fost interzis pentru străini timp de peste 45 de ani. Abia în 1992 preşedintele rus Boris Elţin a semnat un decret prin care permitea accesul oamenilor de ştiinţă occidentali în zonă. Potrivit lor, explozia atomică a ucis peste 50.000 de persoane, distrugând complet mai multe localitaţi. O oră petrecută acolo ar putea fi fatală pentru orice om.”

După primul an de facultate am fost recrutat în armată. Ca pedeapsă, pentru că în documentele comisariatului militar eram citat pe 25 sau 27 iunie, iar în citația care o aveam la mână era scris 27 sau 29 iunie, când și m-am prezentat, am fost trimis în Celeabinsk 56.

Este o zonă închisă. Cu sârmă ghimpată. Cu pichete de grăniceri. Cu munți care aduc aminte de munții domoli ai Elveției. Sau, mai degrabă, ai Sloveniei. Cu lacuri și mlaștini. Cu turme de țânțari în cele trei luni de vară. Cu temperaturi de peste 30 de grade. Cu geruri de până la minus 45 în restul anului. Nu există toamnă sau primăvară. Elanii erau imenși. Și mulți. În interior sunt câteva platforme de prelucrare ale uraniului și plutoniului. Acestea sunt uzinele Mayak. Uzina Mayak. Fiecare platformă, de asemenea, e izolată cu sârmă ghimpată. Mai sunt câteva pușcării cu recidiviști condamnați la peste 15 ani. Izolate și ele cu sârmă ghimpată. Sunt 8 pichete de grăniceri. Izolate cu sârmă. Sunt trupele de interne. Izolate cu sârmă. Este și „stroybat”-ul. Izolat și ăsta cu sârma. Și foarte mulți „osobiști”. Care umblă printre sârmele ghimpate. Există o universitate în domeniul științelor nucleare. O cale ferată. Izolată cu sârmă. Case cu două etaje în stil stalinist, făcute în anii 50. Orașul a fost construit pe locul câtorva localități. Toți locuitorii au devenit ostatici ai zonei. Au fost aduși ostași din Armata Roșie. Toată lumea doar intra în oraș până în anii 60-70. Ieșire din zonă nu exista.

Explozia de la platforma din 57 era izolată și ea cu sârmă ghimpată. Brazii din zonă erau retezați. Câteva lacuri nu înghețau niciodată. Nici la 45 de grade ger. Lioha Golomidov intra fără nas în fiecare iarnă. Îl purta doar în cele trei luni de vară.

În primul an de serviciu militar aveai un ski. Perechea o obțineai abia în al doilea an.

Mașinile militare din Celeabinsk 56, când au fost trimise în Cernobâl, au dublat nivelul radiației.

Aerul era îmbibat cu un miros de pucioasă. Hainele noastre miroseau a pucioasă.

Așa cum miroase acum viitorul Moldovei.

Gheorghe Erizanu