Intelectualii din Republica Moldova s-au asociat în Congresul Intelectualilor. Ce vor intelectualii noștri? Nu știu. Intuiesc. Dar nu vreau să mă pronunț. Ce vor intelectualii europeni? Vedeți mai jos un articol preluat din Observatorul cultural din București.

Uniunea Europeană este o construcţie politică şi economică, dar, în ciuda insistentelor apeluri adresate de Comisia Europenă sau de Fundaţia Europeană a Ştiinţei specialiştilor sau creatorilor de a reflecta la construirea unei identităţi, există încă un vid cultural în acest sens. Încercările de a crea un „imaginar colectiv“ prin intermediul unor antologii, colecţii şi serii au avut un impact limitat. Fapt cu atît mai paradoxal cu cît exista o tradiţie intelectuală în Europa cu mult înainte de apariţia identităţilor naţionale.

Cultura europeană: de la omogenitate la diversitate

 Cultura europeană s-a bazat pe cultura umanistă, dezvoltată de oameni de litere aparţinînd lumii laice, în timpul Renaşterii, o moştenire – rezultat hibrid al creştinismului şi al culturii greco-romane – incluzînd şi elemente din alte culturi, precum cea arabă. Această cultură comună s-a confruntat mai întîi cu diviziunea muncii intelectuale şi cu apariţia paradigmei ştiinţifice, care contesta autoritatea religiei. Conflictul dintre cele două culturi, ştiinţa şi cultura umanistă clasică, s-a declanşat în prima parte a secolului al XIX-lea şi continuă pînă astăzi, timp în care ştiinţa a dobîndit o recunoaştere socială şi o autoritate din ce în ce mai mari. Ştiinţele sociale, care s-au dezvoltat în această perioadă, sînt încă supuse presiunilor din ambele direcţii.

Dar mai mult decît cu diviziunea muncii intelectuale, cultura europeană a trebuit să se confrunte cu provocarea pe care a constituit-o construirea identităţilor naţionale. În secolul următor, acest nou principiu de coeziune, care a înlocuit religia pentru a forma entităţi abstracte, avînd drept fundament teritoriul, a avut consecinţe funeste, care ne sînt pe deplin cunoscute, de la colonialism la cele două războaie, apoi la războaie etnice.

 Datorită rolului central conferit culturii, construcţia identităţilor naţionale a depins în mare măsură de intelectuali ca producători ai reprezentărilor colective – oameni de litere, publicişti şi gînditori sociali. Anunţînd fie un viitor luminos, fie unul nostalgic după trecutul pierdut, aceşti intelectuali au adoptat rolul de profeţi ai lumii moderne. Această construcţie a avut loc într-un cadru marcat mai mult ca niciodată de competiţia internaţională, avînd ca centru Europa, iar modelul a circulat de la o ţară la alta într-un proces mimetic. Deşi culturile naţionale erau construite pe baza traducerii unui set comun de referinţe literare şi intelectuale definite ca „universale“, culturile naţionale au încorporat elemente de cultură „folk“, care fuseseră lăsate deoparte de cultura europeană erudită. Naţionalizarea culturii a fost, în mare măsură, legată de aculturalizarea poporului şi de extinderea educaţiei. Spre deosebire de elitele culturale, care stăpîneau în mod frecvent mai multe limbi şi nu doar una centrală, clasele mai puţin privilegiate vorbeau limbile locale. Ele au fost forţate să adopte limba naţională în ţări centralizate, precum Franţa sau Italia. Dezvoltarea pieţei de carte a încurajat acest fenomen de naţionalizare a culturii. Astfel, extinderea publicului cititor în Europa a fost însoţit de o segmentare lingvistică.

 În acelaşi timp, colonialismul a condus la extinderea ariilor lingvistice şi la difuzarea culturii europene în alte părţi ale lumii, utilizînd universalismul umanist drept justificare. Acest lucru a adus cu el al treilea factor al dezintegrării a ceea ce fusese o cultură europeană relativ unită. În vreme ce se scinda în entităţi naţionale, ea era alimentată nu numai de o cultură populară, dar şi de cea a ţărilor colonizate. Romantismul a importat elemente din cultura asiatică şi din cea arabă, prin intermediul filtrului etichetat drept „orientalism“. În prima parte a secolului XX, artiştii moderni au descoperit arta africană. Deşi era definită ca „primitivă“, recunoaşterea altor culturi a început să pună noi probleme reprezentării încă persistente a civilizaţiei ca un proces istoric unic şi a făcut loc relativismului cultural.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Institutul Internaţional pentru Cooperare Intelectuală al Ligii Naţiunilor a iniţiat şi susţinut construirea unui spaţiu cultural a cărui sarcină era să conducă la pacificarea relaţiilor dintre ţări. Totuşi, acest spaţiu se sprijinea pe reprezentarea naţională, era unul inter-naţional. Cu toate că a facilitat schimburile culturale între ţări, acest spaţiu cultural era puternic politizat din cauza importantelor probleme ideologice în joc, mai precis conflictul dintre regimurile democratice şi cele autoritare, printre care şi comunismul. Institutul Internaţional pentru Cooperare Intelectuală a acordat atîta atenţie principiului nonintervenţiei în chestiunile naţionale, încît a eşuat în apărarea propriilor principii, cel al autonomiei gîndirii şi al susţinerii intelectualilor în faţa regimurilor autoritare, mai ales a fascismului şi a nazismului. După cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost înlocuit de Unesco, care a promovat o abordare mai puţin elitistă a culturii.

 În prezent, spaţiul intelectual în Europa se caracterizează prin diversitate, fie ea lingvistică, culturală sau în termeni de competenţe. Această diversitate este considerată un obstacol în construirea unui spaţiu european, condus de logica economică şi administrativă, ambele tinzînd spre omogenizare. Mai mult decît atît, cei mai mulţi intelectuali îşi găsesc audienţa în principal la nivel naţional. Această situaţie se datorează în mare parte raţiunilor lingvistice şi culturale, dar nu doar acestora. Autonomia pe care spaţiul intelectual a cîştigat-o faţă de aşteptările puterilor economice şi politice, ca şi lecţia dată de experienţa unui trecut marcat de violenţă, dar şi deconstruirea ideologiilor naţionale explică, fără îndoială, de ce Europa nu şi-a găsit armata sa de profeţi. Pentru mulţi intelectuali, memoria unui trecut european traumatizant, îndeosebi tragedia Shoah, a apărut ca un obiectiv prioritar, în timp ce specia-liştii ştiinţelor naturale s-au concentrat asupra problemei etice. Experţii în drept, în economie şi în ştiinţa politică, mai degrabă decît filozofii sau creatorii, s-au implicat în construirea comunităţii europene, conducînd astfel la intensificarea, în rîndul populaţiei, a sentimentului deposedării şi a excluderii ei din cadrul unui proces realizat fără consultarea ei. Pe lîngă această diviziune a muncii intelectuale între memorie, etică şi politici publice, recunoaşterea socială a pluralismului, atît cultural, cît şi epistemic, a condus la o poziţie mai relativistă, care se opune paradigmei universaliste.

 Pe urmele lui Habermas, Zygmunt Baum vede în pluralitatea discursurilor contextualizate legate de comunităţi şi tradiţii un factor determinant în înlocuirea figurii a ceea ce el numeşte „legislator“ cu aceea de „interpret“. Dincolo de această dimensiune epistemică, neimplicarea intelectualilor în construirea Europei este, totodată, parţial justificată de hegemonia Statelor Unite în mai multe domenii, de la literatură şi pînă la diferite discipline din ştiinţele umane, care îi conduce să acorde prioritate relaţiilor cu această ţară, în detrimentul altora: este un fapt cert că schimburile intelectuale între ţări europene au loc deseori prin intermediul Statelor Unite (de exemplu, succesul înregistrat la scară mondială de „French Theory“, datorat, în mare măsură, recepţiei sale în America). În acelaşi timp, confruntaţi cu această hegemonie, unii se tem, nu fără o anumită justificare, de adîncirea clivajului Nord-Sud.

 Funcţia critică a intelectualilor

 Care ar fi, aşadar, sau care ar trebui să fie rolul intelectualilor în noua Europă, altul decît cel de a oferi expertiză şi de a contribui la construcţia identităţii colective? Există o funcţie principală, care se află în centrul moştenirii intelectuale a Europei: funcţia critică. Această funcţie a fost personificată de figura intelectualului public, revendicîndu-şi autonomia, în opoziţie cu cei care servesc puterea politică, dar asumîndu-şi totodată responsabilitatea în cadrul regimului democratic. Teoretizată de Sartre după cel de-Al Doilea Război Mondial, această concepţie a intelectualului public a fost redefinită, în Franţa, de Foucault şi mai tîrziu de Bourdieu. Luînd în considerare diviziunea muncii intelectuale, Foucault a inventat noţiunea de „intelectual specific“, care îşi limitează angajarea la domeniile sale de specializare, în opoziţie cu modelul lui Sartre, cel al „intelectualului total“. Cu toate acestea, el păstrează funcţia critică, în opoziţie cu expertul „neutru“. Pentru Bourdieu, ceea ce se impunea în mod imperios era reunirea intelectualilor critici într-un efort comun pentru conservarea autonomiei culturii, în raport cu economia şi politica, şi într-o luptă mai largă împotriva neoliberalismului. În aceste condiţii, Bourdieu a elaborat noţiunea de „intelectual colectiv“, care se străduie să depăşească diviziunea muncii intelectuale şi problema specializării.

 Pe lîngă lupta globală împotriva neoliberalismului sau a problemelor politice specifice, rolul intelectualilor ar putea fi, mai degrabă decît construirea unei noi identităţi colective, acela de a contribui la denaţionalizarea categoriilor de gîndire, păstrînd totodată vie diversitatea culturală. O cale pentru a realiza acest lucru ar fi aceea de a arăta cum au fost construite aceste categorii în trecut şi cum ne influenţează încă viziunea noastră asupra istoriei şi asupra culturii. O altă cale ar fi aceea de a schimba curicula în discipline strategice, precum istoria sau literatura, care au constituit punctul central al îndoctrinării naţionale.

 Dar există şi un risc în promovarea unei abordări denaţionalizate a culturii, de care intelectualii ar trebui să fie conştienţi. Riscul de a ignora relaţia de putere dintre culturi şi, în consecinţă, de a consolida hegemoniile culturale. Ca un rezultat al distribuţiei inegale a capitalului simbolic (i.e. prestigiu) între culturi, unele dintre acestea au şanse mai mari de a obţine recunoaşterea internaţională sau globală. Aceasta fiind consecinţa concentrării industriilor culturale în jurul cîtorva mari oraşe. Şansa unui creator de a accede la ele depinde nu doar de aptitudinile sale culturale, dar şi de distanţa geografică şi socială. Canoanele literare naţionale au fost construite de aceia care au deţinut cele mai mari avantaje pentru a atinge succesul literar şi consacrarea, aceştia fiind bărbaţi albi, provenind din familii instalate în cultura naţională de mai mult de o generaţie, stabiliţi în centrele geografice şi avînd capital cultural, în detrimentul femeilor, de culoare, scriitoare imigrante, ori cele care provin din familii sociale defavorizate sau originare din provincie. Totuşi, situaţia e în schimbare în cazul primelor trei categorii la nivelul pieţei globale, ea ar putea adînci distanţa pentru autorii care scriu în limbi periferice.

 În vreme ce, în artă, piaţa s-a globalizat, în literatură încă predomină cadrul naţional. Lucru de asemenea valabil, deşi în mai mică măsură, pentru ştiinţele umane şi sociale, aşa cum o ilustrează existenţa publicaţiilor naţionale, ca şi a asociaţiilor naţionale. Relaţia inegală de putere dintre culturi poate fi ilustrată de fluxurile de traducere: cu cît cultura e mai dominantă, cu atît titlurile traduse din ea sînt mai numeroase. Acest lucru nu e doar rezultatul balanţei economice de putere în cadrul pieţei, ci şi al factorilor politici şi culturali, precum rolul pe care îl joacă statele în schimburile interculturale (susţinînd cultura naţională) sau capitalul simbolic pe care l-au acumulat culturile cu o tradiţie îndelungată, precum cea franceză, engleză sau germană. Riscul globalizării sau chiar europenizării acestor pieţe constă în accentuarea acestei distribuţii inegale, şi nu în diminuarea ei. Acest lucru s-a întîmplat pe piaţa de carte, la nivel mondial, în ultimii douăzeci de ani: cota traducerilor din engleză în alte limbi a crescut de la 45%, în anii ’80, la 59%, în anii ’90 (conform numărului de titluri traduse), reducînd vizibilitatea cărţilor scrise în alte limbi.

 Cum pot fi denaţionalizate culturile fără a reduce diversitatea culturală? Aceasta ar putea fi provocarea pe care intelectualii europeni ar trebui să şi-o asume. Leagănul naţionalismului, Europa poate fi un laborator pentru regîndirea diversităţii culturale, într-o lume globală denaţionalizată. Concomitent, intelectualii europeni trebuie să contribuie la dezvoltarea unor schimburi mai egale cu fostele colonii ale ţărilor din care provin, care sînt încă atît sub dominaţie culturală, cît şi economică, care sînt deseori considerate pieţe pentru produsele culturale vestice, cu toate că este mult de învăţat şi de importat din culturile din alte spaţii decît cel vestic. Acest lucru presupune, în mod concret, sprijinirea dezvoltării unor canale alternative pentru producţia şi difuzarea culturală şi căi de colaborare, precum co-publicarea. De aceea, rolul critic al intelectualilor, în Europa de azi, presupune denaţionalizarea culturii prin dezvăluirea principiilor de dominaţie, nu doar la nivel social, economic sau politic, dar şi la nivel cultural. Aceasta este singura cale de a prezerva diversitatea culturală fără a rămîne fixaţi într-un cadru naţionalist.

 Autor: Gisèle Sapiro

Traducere de Camelia Runceanu

Publicat în Observator cultural în decembrie 2009.

 

––––––––––––

Gisèle Sapiro este directoare de cercetare la CNRS (Centrul de sociologie europeană) şi predă la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Autoare a cărţii La Guerre des écrivains. 1940-1953 ( „Războiul scriitorilor. 1940-1953”), Paris, Éd. Fayard, 1999, şi a numeroase articole în domeniul sociologiei literaturii, traducerii şi al sociologiei intelectualilor. A coordonat, singură sau în colaborare, numere ale unor reviste şi mai multe volume colective, dintre care cel mai recent, L’Espace intellectuel en Europe, XIXe-XXIe siècles: de la formation des Etats-nations à la mondialisation („Spaţiul intelectual în Europa în secolele al XIX-lea-al XXI-lea. De la formarea statelor-naţiune la mondializare”), Paris, Éd. La Découverte, 2009.

http://www.editionsladecouverte.fr/catalogue/index-L_espace_intellectuel_en_Europe-9782707157805.html (versiunea în engleză a introducerii la acest volum, traducerea semnată de Richard Nice, poate fi consultată pe acest site).

Textul în limba engleză, „What could be the role of intellectuals in Europe?“, apare în revista The Myth of Europa.

Gheorghe Erizanu