Azi am vrut să dau ceva din literatură. E din Câinele de bronz, romanul de debut al Emanuelei Iurkin. Dar, dacă aveți imaginație, vă duce și acest fragment la realitățile noastre.

Mama Veruţei e încă alături de ei! Mama Veruţei o să se spânzure. Mai târziu, nu acum. Acum încă le e foame. Ca o mamă adevărată o să-şi hrănească pe săturate toţi copiii. Cu excepţia mezinului. Abia după această ultimă cină de taină o să se ducă în harman şi n-o să se mai întoarcă niciodată. Va atârna doar foarte puţin în nucul de pe hat. Se va legăna ca un clopoţel mov din pădure. Nişte înfometaţi rătăciţi de pe nu se ştie unde o vor coborî. Va fi caldă încă. O vor da jos şi o vor împărţi la toţi cei care au pândit-o şi care ar fi condamnat-o explicit dacă nu le-ar fi fost foame şi lor. Fiecăruia îi va reveni câte o bucăţică. Să-şi potolească şi ei foamea.

Şi bunicului tău i-ar reveni o bucată. Doar că în toată povestea asta el e unicul căruia nu-i este foame. E o părere. Poate că-i cel mai flămând dintre noi toţi.

 

Gheorghe Erizanu