Prilej e. Sunt 26 de ani de la semnarea Declarației de Independență a Republicii Moldova. Să bocim. E tânără. Facem corul bocitoarelor. Noi am vrut să fie grasă. A ieșit cam palidă. Am vrut să fie fața cucoanei. A ieșit cam tuciurie. Am vrut să fie mare. Dar a ieșit cam mâțâțâcă. Am vrut să fie întreagă și sănătoasă. Dar a ieșit cam beteagă. Am vrut să fie bogată. Dar a ieșit săracă. Am vrut să vină lordul John după ea. Dar curte îi face tovarășul Șarikov. Am vrut să fie învățată și deșteaptă. Dar a ieșit cam prostuță și bleagă. Am vrut să fie ca Ileana Cosânzeana. Dar a ieșit așa cum suntem noi.

Republica Moldova îmi aduce aminte de o încercare de suicid.

Pe la trei de noapte un om bun la suflet, ieșit un pic din prima tinerețe, un pic mai mult ca RM acum, într-o oră când nici băutura nu amorțește durerea, l-a sunat pe prietenul său:

– Florin, sunt la balcon, la etajul opt și mă gândesc să sar.

– Dalbaiobule, ascultă-mă atent, eu vin imediat. Ca să-ți bat botul.

– Florin, am înțeles. Mă duc să mă culc.

Mâine dimineață ne trezim. Nu e obligatoriu să fugim 3,7 km. Nici să ne trezim la șase. Facem patul. Bem cafeaua. Nu salvăm lumea.

Avem grijă de noi. Ca seara, când vom vrea să bocim, să găsim un pat curat și aranjat.

Salvează

Gheorghe Erizanu