Un text de Mihai Ghiţulescu, revista Ramuri, Craiova:

Alberto Basciani, Dificila unire. Basarabia şi România Mare (1918-1940), prefaţă de Keith Hitchins, traducere din italiană de George Doru Maior şi Maria Voicu, Editura Cartier, Chişinău, 2018, 438 p.

O fi păcat că scriu despre asta acum, dar mi s-o ierta. Parol că nu e niciun fel de intenţie frondă! S-a întâmplat să dau peste cartea lui Alberto Basciani şi nu-mi vine s-o las deoparte doar pentru a nu fluiera în Centenar.

Nu mă pasionează discuţiile despre dacă Basarabia e sau nu România. Aflare în vorbă şi atât! Mă irită însă că intrăm prea uşor în vorbă pe deasupra a varii subiecte şi nu încercăm măcar să zgâriem pentru a le pătrunde cât de cât. Acum, cu Unirea în sus şi în jos! O cădelniţăm pe unde se nimereşte.şi ne arătăm mulţumiţi că ne-am făcut „datoria”.

În urmă cu câţiva ani, când cu intrarea în UE, era de bon ton să zici, cu iz de Dicţionar al ideilor primite de-a gata, că aderarea fără integrare nu e mai nimic. Nu ştiu de ce nu zicem şi că Marea Unire n-a(r fi) fost mare lucru fără unificare. România Mare nu s-a făcut (doar) prin cele trois glorieuses din 1918, ci, atât cât s-a făcut, prin multe (insuficiente!) eforturi pe parcursul deceniilor interbelice.

Ajung la Basciani! Profesorul italian de istorie contemporană a estului european a ajuns să cunoască şi să simtă atât de bine problema Basarabiei, încât, parcurgând cartea, am uitat de multe ori de originea autorului şi m-am întrebat cum şi de ce a ajuns cineva să consulte surse italiene.

Cartea îi va deranja pe mulţi încă dinainte de a începe, de la prima prima pagină a Prefeţei, unde Keith Hitchins o prezintă „drept un clasic case study al unei provincii mici şi subdezvoltate, care încearcă să protejeze ceva din propria individualitate, aşa strânsă cum era între pretenţiile agresive ale puterilor aflate în expansiune, precum Rusia ţaristă, pe de o parte, iar mai apoi succesoarea acesteia, Uniunea Sovietică, şi Regatul României, de cealaltă parte” (p. 7). Haideţi, fraţi naţionalişti, măcar bucuraţi-vă, de sufletul lui Cioran, că un american vede în România interbelică o „putere în curs de expansiune”!

Dacă stăm să ne gândim, toate cele pe care istoricul italian le spune există deja prin istoriografia românească, dispersate şi cumva estompate. Istoricii nu au putut să le ignore complet, dar au şi evitat să „recompună” „un tablou general în tonuri întunecate” (p. 193), cum vedem acum. Îmi dau seama că, punând una lângă alta multele nenorociri ale regiunii, discursul lui Basciani ajunge să le sune multora a… Roller. Diferenţa e, totuşi, enormă. În cazul de faţă, se vorbeşte, într-adevăr, negativ de autorităţile române, dar acestea sunt prezentate ca indolente şi/sau incapabile să administreze Basarabia, în niciun caz ca rău intenţionate, imperialiste, cotropitoare etc.etc… Apoi, dacă România apare rău, în lumina faptelor, nu înseamnă că Rusia/URSS apare bine. Dimpotrivă! Ea este sursa multora din nenorocirile pe care guvernul de la Bucureşti nu a reuşit să le prevină/înlăture. Ajuns aici, trebuie să observ aprecierea cam nedreaptă că unirea „a trasat […], pentru Basarabia, începutul unuia dintre cele mai complicate şi dificile momente din istoria contemporană a ţării” (p. 113). Nu mă leg de ce poate să însemne „contemporană”, dar se vede chiar din carte că şi perioada stăpânirii ruseşti (1812-1918) fost foarte „dificilă şi complicată”. Despre epoca roşie, de după 1944, nu cred că îşi închipuie cineva că a fost roz… Aşa că-l iau pe „unul dintre cele mai” doar ca pe o dorinţă a istoricului de a arăta cât de importantă e perioada de care se ocupă. Nu era nevoie…

Istoria provinciei între 1812 şi 1940 este foarte agitată; se petrec multe, se schimbă multe, dar impresia de cenuşiu rămâne. „La început de secol XX, Basarabia era pe deplin integrată în marele organism statal rusesc” (p. 56) şi, după Basciani, o „mişcare naţională” s-a dezvoltat abia după revoluţia rusă din 1905, neavând „deloc un un caracter separatist, cu atât mai puţin în primii ani” (p. 72). Nici în 1917-1918 lucrurile nu ar fi stat mult diferit: proclamarea republicii autonome e considerată rezultatul priceperii liderilor Partidului Naţional Moldovesc care, fără a beneficia la început de susţinere de la „o masă populară consistentă”, au folosit „în propriul avantaj simpatiile politice pe care le manifestau trei categorii sociale importante: clerul, profesorii şi soldaţii basarabeni înrolaţi în armata rusă” (p. 89). Evenimentele din primele luni ale lui 1918, care au făcut posibilă proclamarea unirii, sunt şi ele prezentate ca „victoria unei infime minorităţi panromâneşti” (p. 106).

Ce a urmat după Unire? Sărăcie, ignoranţă, haos, violenţe, propagandă bolşevică, din exterior, şi propagandă şi legionară / naţional-creştină, din interior. Basarabia e considerată, în acelaşi timp, „paradigma perfectă a politicii externe controversate, ambigue şi neloiale promovată de sovietici, prin implicarea activă a Cominternului” (p. 222) şi „laboratorul politic al noii drepte extremiste româneşti” (p. 300). Ideea statului incapabil să gestioneze problema basarabeană este un leitmotiv. Guvernele de la Bucureşti, în ciuda numeroaselor semnale venite din provincie, s-au dovedit ignorante, slabe sau… mai preocupate de interesele de partid decât de cele ale cetăţenilor. Singurele politici care par să-i fi preocupat pe guvernanţi sunt cele de românizare, şi acelea rău alcătuite, rău aplicate şi, de multe ori, cu „efect invers” (p. 246). De aici, un al doilea leitmotiv, nemulţumirea. „Nemulţumirea era sentimentul care unea toate populaţiile, indiferent de etnie, din Basarabia. Acestea se simţeau prizoniere, de-a dreptul exploatate şi neglijate de sistemul de stat aflat în vigoare în România de atunci” (pp. 342-343), scrie Basciani, în siajul unui vechi unionist, cuprins de dezamăgire în anii ’30, Pan Halippa.

Scotocind prin arhive, istoricul italian a găsit o mulţime de cazuri particulare care dau seama despre starea catastrofală, din cam toate punctele de vedere, în care se afla teritoriul de dincolo de Prut. Le-a adus în prim-plan, de regulă, pentru a ilustra concrete diversele informări care prezintă sintetic lucrurile (relatări ale unor diplomaţi, funcţionari, militari, dar şi plângeri ale unor parlamentari basarabeni). Fără a intra în detalii, merită amintite două chestiuni importante pentru istoria interbelică a României, peste care se trece prea uşor: zaverele comuniste din 1924 şi rezistenţa „stiliştilor”.

Recunosc că îmi vine să trag de timp şi de spaţiu pentru a nu ajunge la chestiunea centrală, la concluzia pe care o desprinde autorul din tot ce a cercetat. Se cam se intuiește din titlul cărţii, dar, în text, e mult mai dură. „Dificila unire” pare un eufemism; ar fi putut zice „imposibila unire” sau „unirea neterminată” sau „unirea eşuată”. Chiar când e vorba de anii 1918-1919, Basciani crede că „nu se urmărea, de fapt, o integrare reală, ci o asimilare precipitată şi superficială a întregului teritoriu şi a tuturor locuitorilor” (p. 130). În 1924, un deputat basarabean spunea în Parlament că „ideea de unitate era compromisă” (p. 224).

Per ansamblu, Basciani scrie că „în anii dintre cele două războaie, aroganţa, superficialitatea, corupţia materială şi morală a unei părţi importante din clasa conducătoare românească transformaseră Unirea de la 1918 (care avusese şi în Basarabia un imbold spiritual) într-un simplu construct fictiv” şi „poate că o unire întemeiată pe elemente mai consistente şi mai concrete decât una bazată doar pe mărunţişuri naţionaliste, impuse cu forţa de jandarmerie, şi pe adoptarea unui model scolastic care îşi avea în românism aproape ultima axiomă, ar fi reuşit totuşi să întărească fuzionarea statală românească” (p. 15).

Formulările istoricului italian sunt şocante şi, cu siguranţă, prea luate de val. E clar că unirea nu a fost chiar un „construct fictiv”; nu e nevoie de argumente pentru a demonstra exagerarea. Şi nici Basarabia nu a fost chiar un „organism străin” (p. 13). Dar poate că e bine că şochează! Poate ne determină să privim trecutul sincer şi raţional, să nu mai acoperim totul „sub o nestăvilită retorică naţionalistă” (p. 13).

Cazul Basarabiei este cel mai vizibil pentru că provincia a rămas într-o stare de înapoiere faţă de celelalte (şi ele înapoiate). Dar, ca unul care încercat să cerceteze ce şi cum cu unificarea și s-a simțit strivit de volumul și dificultatea materiei, vă spun că nici Transilvania, nici Bucovina nu au fost deplin integrate (dacă trebuia sau nu e altă discuţie). Şi nu mă refer la alte chestiuni decât cele instituţionale. Hai să şochez şi eu: România Mare nu a fost niciodată statul unitar care s-a dorit/pretins!

Gheorghe Erizanu