O dată la zece ani sorii (un fel de soare la plural, că nu pot zice stele) pun la cale asasinarea mea. Spațiul meu public cu polițiști, bandiți, killeri, ucraineni, analiști politici, decani, depanatori, dj-ei, șori, bulgari se reduce la un teren de fotbal, în fiecare duminică dimineața.

Ultimul asasinat pe terenul de fotbal a fost în martie 2009. La evenimentele din aprilie eu eram deja cu mâna în ghips.

Vă anunț foarte serios, un killer mi-a produs o crampă musculară la piciorul stâng, chiar la debutul meciului. Am fost nevoit să i-au locul portarului. Atunci a apărut al doilea killer, care mi-a mitraliat balonul de la 3 metri. Am blocat mingea ca un bleg. Și mi-am fracturat ligamentele de la mâna dreaptă. Nu mai eram bun de portar. Am intrat din nou pe teren ca jucător. Dar alt killer, alias Stiopa, mi-a lăsat crampoanele sale pe merișorul drept. Spre sfârșitul spațiului meu public, ciuruit, am marcat cu capul. Nevastă-mea zice că am vânătăi sub ochi. E comoție. Dar nu e. E o iluzie.

Asasinii au plecat acasă. Duminică, după ora 9. Pe teren au intrat alți derbedei.

Un analist politic, care povestea într-un roman despre un elicopter care s-a înălțat la 8000 de metri, susține că au fost implicați fsb-iștii. Alții zic că e o reglare de conturi între două grupări criminale.

Mă uit la mâna mea. Umflată. Vineție. Lungă. Mai ales când trag haina de pe ea. E al naibii de lungă! Totuși, e mâna Moscovei.

Elicopterele rusești doar zboară la 8000 de metri.

Gheorghe Erizanu