A apărut nr.2 din revista Sud-est cultural. Cu o anchetă despre excelența culturală. Răspunsurile mai bune, mai elaborate le puteți citi în revistă. Ăsta-i al meu.

Mai e posibilă în condiţiile de astăzi o politică culturală a excelenţei? Şi dacă da, cum ar trebui să arate ea din punctul dumneavoastră de vedere?

Întrebarea e fatalistă. Și are o imagine istorică un pic romantică. Cu trimitere la excelența pășuniștilor, junimiștilor, interbelicilor, șaizeciștilor.

Paradoxal, dar a fost o politică culturală a excelenței și în anii proletkultismului. Exista un sistem de valori oficios. În care excelența nu conta. Ponderea o dădea slujirea ideologiei komuniste. Paralel, în aceeași perioadă, funcționa un sistem de valori neoficial. În care conta excelența. Oficioșii și neoficialii dădeau lupte crâncene în spațiul mediatic, în edituri, în aule universitare, cenacluri. După anii 90 oficioșii și-au dat obștescul sfârșit. După câteva încercări de a reveni în prim-plan. Neoficialii, fără dușmani direcți, obosiți de luptele subterane de pe vremuri, s-au dedicat hedonismului, eufemistic vorbind. S-au clasicizat. S-au boierit. Au lăsat sistemul de valori pe mâna eșalonului doi sau trei. Ultimii, foarte harnici, au pus pe soclu operele excelenților. Apoi au aburcat propria operă. Apoi au dat din coate până au dat jos opera altora. Și s-au proclamat excelenții zilei de azi. Așa am ajuns în epoca piticilor. În dictatura piticilor. Unde nu există un sistem de valori.

Iar politica culturală a excelenței înseamnă un sistem de valori corect și onest. Nu e nimic complicat. Ne poticnim la corectitudine și onestitate. Din lașitate, din lehamite, din sâctireală.

Nu știu cum ar trebui să arate. Dar, prin politica editorială Cartier noi încercăm să-l facem real. Prin cei mai importanți scriitori optzeciști, prin debuturile tinerilor scriitori (aleși, puțini și într-un caz și în altul), prin seriile de autor și cărțile lui Aureliu Busuioc, Ion Druță, Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilache, Grigore Vieru.

– Ce înţelegeţi prin modernizarea culturii, literaturii, artelor noastre? O „estetizare” a lor în spiritul unor valori general-româneşti şi general-europene sau adaptarea la modelul unei lumi postmoderne contradictorii, globaliza(n)te şi decentraliza(n)te?

– După sprintul sincronizării din anii 90 (efort manifestat de optzeciști) a literaturii basarabene cu cea română, după sprintul cu obstacole și diferențe basarabene (exploatarea specificului basarabean, scoaterea în evidență a provincialului cetățean imperial prin douămiiști și fracturiști) din anii 2000, sper, că intrăm într-un firesc proces literar. În spațiul literaturii române. În care polemicile literare să fie axate pe idei. Iar literatura să iasă din horboțica naționalistă și din arabescurile postmoderniste. Suntem într-o lume houllebecqiană.

 

 

Gheorghe Erizanu