Alexandru Mușina. Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu

Fotografie de Ana Popenco

Fotografie de Ana Popenco

A fost o naștere lungă. Cât un secol. Am lăsat să moară demn vechile colecții: Poesis și Cartier clasic. Vor rămâne doar în bibliotecile dvs. Și vom fi un pic nostalgici.

Respirăm. Căutam tipografică. Imagini. Hârtie.

Se vede. Și va fi o colecție frumoasă. Cu texte bune. Cu autori buni. Cu fotografi buni. Și cu Vitalie Coroban.

Printre primele cărți din Cartier de colecție va fi Alexandru Mușina. Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu. Cu imagini de Ana Popenco.

 

Fiul iernii

 

I.

Noi sîntem fiii iernii. Născuţi

În cîrpe putrede. În zilele

Cînd Moşul Soare trăgea să moară, undeva

Dincolo de mlaştini, într-o colibă

Din oase şi piele de ren.

 

Mamele noastre-au fost veştede bătrîne,

Femei trecute înainte de vreme, cu toată căldura

Strînsă-ntr-un loc. Ca într-un tuci,

Ca într-o vatră de lut. Noi trebuia

Să fim stropi strălucitori, de aur şi foc,

Topind gheaţa, arzînd cîrpele putrede;

Repede ne-am prefăcut în negru tăciune.

 

Fiindcă e vremea Piticului. A Babei Păroase.

Sleite sînt vinele cerului, obosită carnea pămîntului,

Plini de ciuperci plămînii aerului. Născuţi

Prea tîrziu, născuţi prea devreme,

Sub un semn strîmb, cînd uneltele

Ele însele, suflete simple, s-au umplut de tumori

Şi se încurcă unele-n altele, făr’ să priceapă de ce.

 

Din Răsărit, de unde altădată venea

Tînărul Baldur, călăreţul cu lancea de aur,

Fiul Moşului Soare,-au venit călăreţii de ceaţă,

Îmbrăcaţi în sînge, spunîndu-ne

Că aceasta-i lumina. Că sîngele închegat

E adevărata lumină.

Au venit, cu-o pecete-n loc de gură, cu ţevi de pistol

În loc de ochi. Cu o ceată de slugi:

Pedestraşi de funingine şi cenuşă, gînduri dospite

În spatele casei, acolo unde se-ngroapă

Copiii lepădaţi înainte de vreme,

Cîinii turbaţi, unghiile tăiate şi părul.

 

Taţii noştri, naivi purtători de poveri,

Cinstiţi lucrători prin cîmpuri şi prin păduri,

Zdravenii fii ai Bătrînei cu Furca de Tors, blînzii

Copii ai pămîntului, taţii noştri au fost ucişi.

Străinii-şi doreau

Casele noastre şi mamele noastre. Şi le-au avut.

 

Mamele noastre-au îmbătrînit. Dintr-o dată.

Carnea li s-a înmuiat, a degerat. Ca nişte cartofi

Uitaţi afară, în ger. Sîngele s-a sleit,

S-a umplut de grăsimi şi licheni,

S-au gîrbovit, scorojit, au început să miroasă

A şobolan şi a urechelniţă, a bărbat

Neputincios şi stătut, a lînă de mult nespălată.

 

Apoi ne-am născut. Noi. Fiii iernii,

Ai timpului ros de şoareci şi carii.

 

 

II.

„Dar ai uitat-o pe ea, fata cuminte

A moşului? Tînăra vînzătoare

De la merceria din colţ? Pe stagiara

Care tremură-n garsoniera ei de la marginea

Oraşului în timp ce visează cum să-i înveţe

Pe sălbaticii ei elevi? Pe tînărul inginer

Care încearcă să-i plătească – omeneşte

Pe robii din cîmp? Pe fiul cu stea în frunte,

Care visează cum toţi

Vor avea computere personale, care stă la planşetă

Inventînd o invenţie inventată de mult

Aiurea, deja?”

 

Nu, n-am uitat-o. Nu i-am uitat.

Dar ştiu: trăim cu toţii sub semnul Piticului, în zodia

Tumorii. Dar îi mai ştiu

Şi pe ei: fiul lăbar şi plin de şopote veninoase,

Pe miliţianul tîmp, roşu-n obraji, mulţumit,

Pe cel care, după ce a ucis, se duce să bea, liniştit,

O bere cu prietenii, la restaurant.

 

Nu am uitat-o. Nu i-am uitat.

Dar ştiu

Că pedestraşii funinginii şi cenuşii, călăreţii

De ceaţă-s aici, chiar dacă şi-au pus

O mască de om peste pecetea arsă cu fierul,

Mănuşi din pielea celor ucişi peste ghearele de oţel,

Chiar dacă sîngele închegat

Luceşte acum, învechit, ca arama.

 

Eu ştiu că ei sînt aici, chiar dacă

Culoarea li s-a schimbat, chiar dacă mamele noastre

Din vintrele lor le-au dat, fără să vrea, puţină căldură.

Eu ştiu. Şi-i de-ajuns

Să privesc faţa de cîrpă, trupul degerat, putrezit

Al mamelor noastre, ca să îmi reamintesc.

 

E îndeajuns

Să ies pe cîmp, în pădure şi să privesc

Tinerii frasini, stejarii-n putere, lujerul verde-al

Porumbului, animalele fragede şi nepăsătoare,

Ca să simt

Că am uitat ceva, că nu-mi mai pot aminti.

 

Şi îmi vine să plîng.

Dar nu plîng. Căci e mare păcatul

Să plîngi sub semnul Babei Păroase. Lacrima ta

Se coagulează instantaneu, se preface în diamant.

Pe care ei

Şi-l atîrnă, mîndri, pe piept. Din care fac

Cercei, coliere, brăţări, pandantive.

Pe care îl vînd

Să-şi cumpere, numai ei, puţină căldură.

 

 

III.

Sîntem copiii iernii. Cîndva am visat

Că e primăvară. Cînd ne-am trezit

Era prea tîrziu. Fusesem pătrunşi

Pînă la oase, pînă în măduva

Măduvii, pînă în plexul celulei. Deşi mamele

Noastre, îmbătrînind înainte de vreme,-au plătit

Preţul vieţii-ndoit, sperînd

Că noi vom fi altfel. Că noi vom scăpa.

Că vom fi

Întocmai taţilor noştri morţi, pe care atît i-au iubit.

 

Dar n-a fost să fie. Repede ne-am trezit

Din vis în mijlocul iernii. Fără părinţi,

Robi fără lanţuri ai iernii. Gata-ngheţaţi.

Inima noastră – piatră verde,

Sîngele nostru – roşii vinişoare

Într-o marmură albă, din care

Iarna şi-a ridicat un palat.

 

Sîntem copiii iernii. Dezgheţul n-ar fi

Decît moarte: cum tundra se transformă în mlaştină,

Cartoful degerat în pastă mirositoare,

Cristalele de pe geam

Într-o banală picătură de apă.

 

Atît ne-a rămas: frumuseţea

Cadavrului vînăt, cu interesante culori,

De la morgă. Atît ne-a rămas: simetria

Ochilor dezgropaţi. Atît ne-a rămas: demnitatea

Soldatului ce stă la postul lui, în picioare,

Doar fiindcă e de mult îngheţat.

 

Toate s-ar duce. S-ar duce în nas.

Ar putrezi-mirosi. O lacrimă

Poate-ar rămîne. Şi aia lipsită de sare. Pe care

Oricine-o va putea confunda

Cu-o simplă picătură de apă.

 

 

IV.

Dar vie dezgheţul! Chiar dac-ar fi

Să piară şi trupul şi visul.

 

Chiar dacă nimeni

Nu va recunoaşte în pata de pe covor

Lacrima sîngelui din inima mea

Care tocmai a aflat că sînt muritor.

2 Răspunsuri la “Alexandru Mușina. Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu”

  1. catalin codru spune:

    odata am postat pe fb o poezie de a musina si imediat am fost avertizat sa nu scriu prostii si in general sa ma las de scris !!!! era ceva cu un camion cu nisip verde … de atunci sint foarte atent ca nu cumva sa uit sa semnez cune-i autorul!))))

  2. @catalin codru: Nu e bai. Și nu ești primul. Au mai fost experți în poezie care au dat în bară cu Sorescu, Pasternak.

Scrie un comentariu

XHTML: Poți folosi următoarele taguri: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>