Gheorghe Erizanu Când miercuri era joi.
Ion Druță. Credit fotografic: Valeriu Volontir

Nu a dovedit  să se potolească  bine focul  războiului, nu a dovedit să se usuce cerneala pe actul  restabilirii Republicii  Sovietice Socialiste  Moldovenești, că neînțelegerile dintre cele două maluri ale Nistrului au și început. Pe malul stâng locuiau cel mult o cincime din totalul de populație a ținutului  Basarabia,  dar și în cincimea ceea mai puțin de o treime erau moldoveni pe când în Basarabia, cu o populație de peste două milioane,   în momentul unirii, moldovenii formau peste 70 de procente. Nemaivorbind  că  Tiraspolul, capitala malului stâng, era un copil din flori față de bătrânul Chișinău și moldoveni, în capitala așa-zisei Republici Autonome Moldovenești,  erau mai puțin de două  procente.

Scânteia, care tot timpul aprindea focul discordiei,  era  pretinsul rang de maturitate politică al cincimii de peste Nistru, care se considerau  cetățeni sovietici, jurați cu trup și suflet cauzei construirii comunismului,  pe când majoritatea covârșitoare a basarabenilor habar nu aveau de cei aceea comunism, și trebuiau educați  temeinic, cu toate mijloacele clasei proletare, pentru a-i ajuta  să devină și ei  cetățeni sovietici.

Șantiștii, așa îi numeau basarabenii pe cei de pe malul stâng,  pentru că vorbeau o limbă total deformată, tovarășii șantiști, cum au trecut Nistru călare pe tancuri, de  pe tancuri au și început anevoiosul proces de  educare și reeducare.  Amărâta țărănime dintre Nistru și Prut,   trecuți  fiind prin multe în decursul istoriei sale zbuciumate,  au zis – mă rog, dacă  așa ni se întoarce soarta,  fie și așa. Pe le adunările generale  ridicau cu toții  mâna,  așa se vota în primii ani de după război.  Iată însă că prin ulicioarele  Chișinăului au apărut  câțiva  intelectuali,  care nu au ridicat mâna. Ei nu că ar fi  avut ceva împotriva tancurilor cu stele roșii, nu că ar fi pus la îndoială rolul de eliberatori ai Armatei Roșii, ei pur și simplu au rămas resemnați, cu mâinile lăsate liber în lungul trupului. 

Malul stâng atât aștepta. 

S-a încins o luptă grea,  istovitoare, ce a ținut ani de zile, ba care se mai resimte pe alocuri și azi. Pe linia întâi, numită deseori linia de foc, se situau scriitorii. Mulți se întrebau atunci,  se mai întreabă și acum, fiind de același neam,  ce nu puteau împărți scriitorii de pe cele două maluri,  ce  tot   luptau cu atâta înverșunare  frate cu frate? Simplificând lucrurile la maximum, pentru a le limpezi, vom spune că malul stâng  cerea elevilor de pe malul drept, care ajunsese  deja în clasa a cincea, să se înscrie în clasa a doua și să le iei pe toate de la început.

Măi tovarășilor măi, le ripostau basarabenii, ceea ce ne cereți voi e curată nebunie. Așa ceva e împotriva legii naturii, împotriva rațiunii, împotriva firii omenești.    Cum se poate  coborî  în clasa a doua, după ce ai absolvit  clasa a cincea ?! He,  râdeau  șiret pe sub mustață  comisarii de la Tiraspol. Gândiți greșit, tovarășilor.  Regimul burghezo-moșieresc zace în voi claie peste  grămadă. Una e să termini școala primară cu portretele lui Lenin și Stalin puse pe peretele din față și cu totul alta e să faci patru clase  cu regele și regina puși în fața copiilor. 

– Măi nenorociților,  urla malul drept, tabla înmulțirii nu are nimic comun cu portretele de pe perete!! Nouă ori nouă fac optzeci și unu, oricine  ar fi acolo pe perete. He, rânjeau comisari de la Tiraspol,   asta e doctrina partidului menșevic-troțkist, care repetă tot timpul că cifrele nu au nimic cu politica, pe când  partidul comunist bolșevic a susținut cu tărie și susține până pe ziua de azi,  că una e tabla înmulțirii  cu  conducătorii noștri, Lenin și Stalin, și  alta e  tabla înmulțirii  cu rege și regină. Sunt două lumi care se exclud reciproc.

-Care e diferența între aceste două lumi?

-Diferența  e aceea, că, dacă tu nu ești de acord cu mine, atunci pe loc devii  dușman înverșunat al poporului, iar dușmanii poporului, potrivit directivei tovarășului Stalin, urmează a fi nimiciți sau deportați.

   -Și dacă noi refuzăm să ne înscriem în clasa a doua, ce veți face cu noi? Ne puneți la perete sau ne deportați?

 -Пока что, sfatul nostru prietenesc, tovărășesc – cât nu e târziu,  fuga repejor la școală de vă înscrieți în clasa a doua…

 Sărmanii basarabeni… Nimănui-i nu-i place să fie prostit, sau, ceea ce e și mai trist, să se lase prostit de alții, să se facă a nu știe, ceea ce cunoaște perfect. Până la urmă te vor trăda fața, ochii, comportamentul.  Timpul trece, elevii din a cincea nu se prea  grăbesc să revină în a doua. Băncile pregătite pentru ei  rămâneau mai mult goale, clasele pustii.

 După care,  firește, așa cum a dispus  tovarășul Stalin, au urmat   groaznicele deportări din 1941, și cele mult mai masive  din 1949.

                                                      +++

La începutul lui 1953, peste opt ani după război, în  Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, atmosfera celor două  valuri de deportări țineau sub o  imensă presiune viața politică și culturală. Educarea și reeducarea mergeau cu greu, băncile din clasa a doua mai rămâneau pe jumătate pustii și pentru a completa clasa,   pe 5 martie mai căzu un val de deportări.  Lupta între cele două maluri ale Nistrului, care și așa era numai foc și pară, în vara lui 1953 s-a încins cum nu se mai poate.

Un amplu articol din Sovetscaia Moldavia cere deportarea scriitorilor menșevic-troțkiști în frunte cu președintele lor, poetul Andrei Lupan. Panică printre basarabeni. Poeții mai slabi de înger umblau să se sinucidă. Lupan pleacă în taină la Moscova. Fadeev  cere audiență urgentă la Stalin. Работайте спокойно,товарищи. Furtuna trece, basarabenii oftează ușurați, dar norii, norii ceea  negri și fioroși, rămân pe cer.  

Scriitorii șantiști, total dezamăgiți că li s-a ignorat inițiativa, nu numai că nu renunță  la luptă,  dimpotrivă, ei schimbă tactica,  trec la atac cu baioneta,  anunțându-și  public   tainicele sale doleanțele. Dacă toată conducerea republicii, inclusiv toți miniștrii, sunt de pe malul stâng, cum se poate ca Uniunea Scriitorilor, unul din principalele focare ideologice, să fie pe mâna scriitorilor  menșevic-troțkiști, care niciodată nu au văzut cu ochi buni puterea sovietică? Rânza Carpaților  zace în oasele lor,  și dacă noi  nu i-am putut goni în exil, de ce nu i-am detrona la   congresul din anul viitor,  pregătirile pentru care  deja au și început?!

 Nopțile, prin bucătării, pe la răscruci,  cât mai pe ascuns, cât mai departe de ochii lumii,  așa cum fac adevărații comuniști, scriitorii de pe malul stâng   pregăteau  o totală revanșă.  Figura principală, care urma să vină în fruntea Uniunii Scriitorilor în locul lui Andrei Lupan, a fost desemnată de conducerea republicii încă în 1949,  când, după cel de-al doilea val de deportări,  în ajunul sărbătorilor din octombrie, prozatorul  Ion Cana a fost decorat cu cea mai înaltă distincție în Uniunea Sovietică, ordinul Lenin.

 Era  unicul scriitor în  Moldova decorat cu această înaltă distincție și, prin urmare, el și numai el  urma să ocupe cabinetul de Președinte al Uniunii Scriitorilor.   Era ca și cum deja a și fost ales. Se vorbea prin oraș că scriitorii șantiști, întâlnindu-l, mai în glumă, mai în serios, i se adresau cu  ”tovarășe Președinte”. Totul era  pregătit pentru a lua frâiele culturale în totalitatea lor. Malul stâng, împreună cu conducerea republicii, au  și stabilit  cine va fi viitorul  Secretar al  Uniunii cine va prelua conducerea revistei ”Octombrie” , care va fi  componența colegiul redacțional al revistei. Distracția supremă a moldovenilor a fost și rămâne  repartizarea posturilor.

Unica problemă, care umbrea oarecum întreaga operație, era  modesta  operă a tovarășului Canna. Moscova deseori îi dădea de înțeles malului stâng, că având  un asemenea bagaj de creație, numai poezii și povestioare, ei nu pot pretinde la conducerea Uniunii Scriitorilor din Moldova.  Într-adevăr, cu o povestioară modestă ca ”Mama”, care, aici la Chișinău  mai treacă-meargă, dar acolo sus, la Moscova, în lumea mare a literaturii sovietice, unde domnesc epopeile precum ”Tihii  Don”, ”Dauria”, ”Port Artur”, acolo cu povestioare mici nu ai nicio trecere, nimeni nu te ia în seamă.

 Această lacună trebuia eliminată și cât mai grabnic.  Era nevoie urgentă  de un roman-epopee,  de un  epos  moldovenesc, narodnic, revoluționar,  cât mai mustos, cât mai colorat, cât mai voluminos. Din păcate,  Ion Canna, fiu de țăran din satul Goian  de lângă Dubăsari,  făcea parte  dintre moldovenii de cursă scurtă. De felul lui  era cam mulău,  încet la vorbe, încet la fapte, și, firește, încet la scris.

 Era însă comunist și asta hotăra totul.  Partidul sună mobilizarea. Comunistul Ion Canna a fost purtat și încurajat prin înaltele cabinete,  i s-au creat toate condițiile posibile,  totul i se aducea  pe tavă,  punându-i-se o singură condiție –  zilnic la masa de scris. Pentru a-i da  avânt, a fost întărit în forurile superioare până și  titlul viitorului epos, titlul propus de tovarășul  Ion Canna  – ”Dimineața pe Nistru”. Așa s-a hotărât că se va numi.

 În scopul   promovării  și răspândirii viitoarei  capodopere, au fost trimiși emisari în capitala Uniunii Sovietice,  după numeroase consultări la toate nivelurile posibile  a fost adus  de la Moscova  tovarășul Fabian Garin, membrul al Uniunii Scriitorilor din Moscova, prozator, afacerist,    traducător, specializat în promovarea operelor naționale pe plan unional și chiar internațional. Avea  legături  solide și influente în toate revistele și editurile centrale.

 Ajungând la Chișinău, Fabian Garin  a fost întâmpinat cu onoruri la care nici nu se aștept, și  aranjat  în condiții de mare boier. Orice dorință a lui era satisfăcută  înainte de-a fi fost rostită până la capăt, așteptându-se de la el un singur lucru –  eposul. Hai tovarășilor, partidul așteaptă,  cititorul așteaptă, întreg poporul așteaptă  eposul moldav  care va da o nouă față, o nouă realitate, un nou avânt republicii.  Să nu mai umble pe străzile Chișinăului basarabenii  îngâmfați  cu Universitățile lor. Institutul pedagogic de la Trișpolea, iaca așa cum este el,  dar   le va da chișca  basarabenilor, o să-i pună cu botul pe labe. Să nu se tot fălească ei cu Luceafărul cela al lor, pe care îl înțeleg doar stelele pe cer.  O să le arătăm noi ce înseamnă literatura adevărata, ce înseamnă un  epos  răsărit din seva neamului….

 Totul era mobilizat, totul era pus pe roate.   Zilnic i se aduceau tovarășului Garin  texte noi, calde,  dar lucru mergea cam greu. Paginile ce veneau de la Canna  erau răruțe, slăbuțe, cu glume  primitive, nu aveau   respirație istorică. Fără un foc de dragoste,  foc adânc, devastator, paginile cele  nici cum  nu trăgeau la un epos. Ce era de făcut? Traducându-le,  Fabian Garin le mai înviora pe ici pe colo,  le mai dezvolta, adăugând  câte un nou pasaj, pe care imediat  i-l trimitea lui Canna pentru a fi tradus acum din rusa în  moldavă și pus în cartea de bază.

Se muncea din răsputeri, zi și noapte, și nu a fost nimic de mirare când,   în vara lui 1952, concomitent la Moscova și Chișinău, apare de sub tipar  romanul ”Dimineața pe Nistru”. La Moscova, în limba rusă, la Chișinău, firește, în limba moldovenească. A fost una din cele mai strălucite operații ale șantiștilor,  care legaliza și din punct de vedere cultural   totala putere în mâinile malului stâng. De acum nu Chișinăul, ci Tiraspolul rămânea a fi adevărata capitală a Moldovei și se făcea totul ca acest adevăr să ajungă până la ultimul cetățean din cel mai îndepărtat colț al republicii.  

 Pe unde nu ai fi mers, cu cine nu te-ai fi întreținut,  totul se învârtea în jurul  ”Dimineții pe Nistru”.  Măi ce carte nemaipomenită,  cine să fi crezut că Ion Canna  se va ridica  ca un munte asupra tuturora!  Recenzii,  întâlniri cu cititorii, festivități, emisiuni radiofonice, simpozioane științifice, totul era acoperit de ”Dimineața pe Nistru”. Pofta însă vine mâncând. Conducerii Moldovei i s-a părut că e cam puțin pentru un asemenea eveniment istoric, acest  roman-epopee trebuia cumva promovat pe plan internațional. Mergem cu închinăciuni la Moscova, capitala Uniunii îi dă o mână  de ajutor Chișinăului. „Dimineața pe Nistru” apare la  București.

Ion Canna, Dimineața pe Nistru. Editura Cartea Rusă, București, 1953.

Apariția acestei epopei la Moscova,  București și  Chișinău  a pus pe butuci intelectualitatea basarabeană. Închiși din toate părțile. Pecetluiți.  Nu mai aveau unde merge să se plângă de soarta lor vitregă,  nu mai aveau la cine apela să li se facă o cât de mică  dreptate. Moscova și Bucureștiul, a câta oară,  au bătut palma, au făcut front comun împotriva acestei fâșii de pământ dintre Nistru și Prut.

Mare însă este Dumnezeu, și  iată că, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în zbuciumata istorie a neamului nostru, în clipele cele mai grele, cele mai tragice, la capătul tunelului   întunecat, apare o luminiță… A apărut  ea și de această dată. Din păcate, nici numele, nici fața eroului,  care, în vara lui 1953, a salvat literatura și, prin urmare, viitorul, conștiința acestui neam, din păcate  nu s-a păstrat. Suntem un popor  nedemn de norocul cela chior care,  din vreme în vreme,  dă peste noi.   Salvați fiind, oftăm ușurați și pe loc uităm numele și fața salvatorului.

                                                   +++

Într-o dimineață, în drum spre Uniune, trecând prin  parcul Pușkin, Andrei Lupan  este oprit de un necunoscut.

-Tovarășe Lupan, aș fi vrut să vorbim ceva…Dar  discret, dacă se poate.

   Lupan se uită la el. Toată viața se ferea de provocatori. Nu părea a fi.

   -Despre ce e vorba?

   -Despre  ”Dimineața pe Nistru.”

Lupan zâmbește. Evident, toată Moldova, din zori până  în noapte,  umblă cu  romanul lui  Canna în gură…

-Să ne așezăm pe o bancă undeva mai la margine, dacă chiar ți-i să fie discret…

   Aleg banca, se  așază. Necunoscutul pune jos o geantă burduhănoasă.

 -Îmi place să citesc. E marea mea predilecție. Dorm cu cartea lângă pernă. Clipele de odihnă și duminicile  sunt închinate cititului.

-De unde  iei cărți?

-De la bibliotecă. Luna trecută  am terminat de citit  minunata epopee a lui Konstantin Sedîh ”Dauria”.  În rusă, firește, că nu e tradusă.   Mai apoi,  trecând prin oraș, dau cu ochii  în vitrina  unei librării de ”Dimineața pe Nistru”. Măi,  mi-am zis, stai  că se scriu și la noi epopei.  Cumpăr cartea, vin acasă, și, plin de curiozitate, prind  a citi. Pe la mijlocul cărții  începe să mi se pară că așa ceva  parcă citisem undeva mai nu demult, dar când am dat de ”Vâlcică ispitei” mi-am plesnit o palmă  peste frunte….

-Stai o clipă,  nu te grăbi. Ce vâlcică,? Care vâlcică?

-Există între sânii femeii un fel de gropiță lunguiață, numită în popor vâlcica ispitei…

-Posibil să fie.  Nu am avut  timp  pentru cercetări de acest gen.  Și  ce e cu gropița ceea? De ce te-ai plesnit peste frunte?

-Mi-am amintit că pasajul cu  această  gropiță l-am citit în „Dauria”. Pun cărțile alături, față în față..

-Crezi că poate fi …. poate fi vorba …de  pastișarea unui pasaj ?!

-Ce pasaj, ce  pastișare, tovarășe Lupan! Pagini întregi copiate minuțios, cuvânt cu cuvânt……

-Ai probele aici  cu dumneata ?

-Le am, desigur. Cu asemenea lucruri nu se glumește.

Lupan compară textele, își notează în carnețel opera, editura, paginile.

-Uite ce e tovarășe… că, nici nu știu cum te cheamă.

-Nu are importanță.

-Atunci dară ascultă ce o să-ți spun… Mulțumesc din toată inima. Și nu doar ca persoană aparte, ci ca Președinte a obștimii scriitoricești îți   mulțumesc pentru această  fenomenală descoperire, care  ne dă o  rază de lumină, o gură de aer,  dar, în același timp, țin să te previn. Fii atent.

-În ce sens?

– Nu ieși la suprafață. Porți în portofel o grenadă care nu se știe când va detona,  și pe cine anume va trimite pe lumea cealaltă……

 -E atât de periculoasă descoperirea ?

-Foarte periculoasă.. Din această clipă suntem ambii  pe o gheață subțire, care trosnește ușurel sub picioarele noastre. E posibil să ne prăbușim, și nu  se știe cât e până la fund.

-Hai nu mă mai speria atâta, tovarășe Lupan… Nu merge vorba  decât despre  un plagiat, un furt literar…S-a plagiat și se plagiază de când a apărut scrisul.  De  unde atâta îngrijorare?

 -În cazul acesta, dragă,  nu e vorba doar de un simplu plagiat. E vorba de o lume, care nimic nu uită, nimic nu iartă. Crede-mă. Știu ce spun.

-Și în acest caz ce sfat îmi dai ?

-Revină  acasă, întoarce  ”Dauria”  bibliotecii, ocupă-te cu  ale tale, și uită de marea, istorica descoperire pe care ai făcut-o . 

 -O uiți și dumneata?

-Eu, firește, nu o voi uita. Dimpotrivă, mă voi ocupa de ea în modul cel mai serios. Eu sunt ținta principală a celora de pe malul stâng, și voi lupta pentru malul drept, voi merge  până în pânzele albe,  îmi voi risca până  și viața, pe când dumneata, un simplu cititor, pentru ce ți-ai pune capul pe buturugă? Vezi-ți de-ale tale,  continuă cititul. E una din cele mai mari minuni ale existenței noastre, prin citit omul se regăsește pe sine însuși, își regăsește destinul și steaua… La revedere.

În luna august apare, pe paginile ziarului moscovit ”Literaturnaia gazeta”, organul  central al Uniunii Scriitorilor sovietici, foiletonul întitulat ”Причуды памяти”, ceea ce s-ar traduce ” Metamorfozele memoriei”. Confruntare față în față. Ici  texte din ”Dauria”, ici  aceleași texte din ”Dimineața pe Nistru”. Publicația  semnată de  Kirianov, șeful secției  literaturilor naționale a gazetei, a avut un succes răsunător pe tot întinsul țării.

 Mai ales amuzant era pentru cititori fragmentul  cu ”Vâlcica ispitei” pe care rușii o numesc ”Lojcinca”. Canna a șterpelit  această expresie, a tradus-o în limba noastră, atribuind-o   eroinei din ”Dimineața pe Nistru”.  Iată însă că  arțăgoasa    cazacică  siberiană,  nu au vrut  să-și schimbe nici numele,   nici iubitul, nici  eposul. Hotărâtă cum sunt cazacii, a dat cărțile pe față,  dărâmându-i  sărmanului   Canna  romanul,  cariera, și însuși visul   de-a fi  învățător în clasa a doua, pentru ținutul  Basarabia, așezat cuminte în bănci.

Moscova, 13 februarie 2021

Acest text, făcut public acum, Ion Druță l-a trimis cu mențiunea: „În această iarnă grea, când ne chinuie fel de fel de presimțiri cețoase, am hotărât să le trimit prietenilor câteva pagini calde pentru a le mai discreți frunțile.”

Gheorghe Erizanu

Omul modern a fost în mare parte produsul lecturilor. Una dintre deosebirile esențiale ale individului format în veacurile XIX și XX constă anume în faptul că acesta a crescut mai mult sub înrâurirea lecturilor – nu al narațiunii, al tradiției orale, așa cum a fost vreme de milenii, și nici sub înrâurirea audiovizualului, cum avea să se întâmple ulterior. Cele două veacuri cuprinse convențional între Marea Revoluție Franceză și sfârșitul Războiului Rece au fost adevărate veacuri ale cărții, dar lucrurile par să se schimbe. Și repede. Chiar și statistica ne arată, că începând cu anul 2001 numărul de cărți publicate la o mie de locuitori este într-o lentă dar constantă scădere, ca și numărul de librării ori volumul lecturilor în biblioteci. Cărțile audio ori cele electronice, filmul documentar sau artistic, informația culeasă de pe rețelele de socializare ori de prin siturile de știri au decimat presa scrisă și pun tot mai mult în pericol și cartea, mai cu seamă cartea tipărită. În acest sens, Republica Moldova reprezintă un exemplu pe cât de trist, pe atât de edificator. În anul 1990 în Republica Moldova funcționau cca 1500 de librării. Trei decenii mai târziu mai bine de 90 % dintre acestea au fost închise. La fel de relevante sunt și tirajele cărților. În anii 1970-1985 tirajul unei cărți de literatură artistică editate la Chișinău putea să ajungă la 25 000 de exemplare și chiar mai mult. În prezent, un tiraj de 1000 de exemplare este o performanță.

În ultimul sfert de veac s-a schimbat și cititorul, s-a modificat și percepția lui despre carte. Generația născută după 1990 e definită în cea mai mare parte de cultura audiovizuală. În cazul Republicii Moldova s-a schimbat și atitudinea părinților față de lecturile copiilor lor. Cultura mea de cititor s-a format de timpuriu anume sub înrâurirea familiei. Părinții au fost cei care mi-au modelat preferințele, nu școala. Cred că azi, formarea cititorului se datorează într-o mai mare măsură anume școlii. S-a schimbat considerabil și lista lecturilor. Romanele lui Jack London, James Fenimore Cooper, Maine Reyd, Stanislav Lem ori Alexei Tolstoi, atât de căutate de adolescenții anilor 1956-1991 au devenit un fel de lecturi exotice. Bineînțeles, un om al cărui primă mare întâlnire cu lectura a fost Pământul stâncilor sărate a lui Sat-Ok se va deosebi mult de cineva care a intrat în lumea cărților pe poarta deschisă de Harry Potter.  Nu zic că unul ar fi mai bun decât altul, dar vor fi diferiți – vor însuși alte aspirații, se vor alege cu modele diferite de comportament. Pentru prima oară am realizat în ce măsură un set de lecturi comune poate suda un grup, poate crea un spirit de înrudire, de afinitate culturală, în perioada studiilor la Institutul European din Nisa. Era la începutul anilor 1990. Uniunea Sovietică tocmai se destrămase. La programul de master în relații internaționale erau tineri din mai multe state ex-comuniste, inclusiv din România, dar și din câteva țări ex-sovietice. Anume acolo, atunci, făcusem constatarea că divizările și înrudirile culturale nu sunt dictate doar de limbă, dar și de un fond comun de cunoștințe, deprinderi, preferințe, altoite în mare parte și de lecturi. Poți vorbi cu cineva aceeași limbă, dar discuția ar putea fi grav handicapată de lipsa subiectului comun de discuții. Colegii mei lituanieni ori georgieni îmi erau mai aproape anume pentru că citise aceleași cărți, ascultase aceeași muzică, văzuse aceleași filme, cunoșteau aceleași emisiuni televizate ca și mine. Totodată, povestirile lui Eno Raud, romanele lui Obrucev ori Gamsahurdia, cărțile lui Berdeaiev nu spuneau nimic colegilor mei români. Desigur, situația s-a schimbat radical în decursul acestor treizeci de ani. Hotarul politic de pe Prut nu a căzut, dar între timp s-a năruit un alt hotar, poate chiar mai important decât cel politic – hotarul cultural – și în mare parte acest lucru se datorează lecturilor. Marin Preda, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, autori despre care pe vremea copilăriei mele în Basarabia nu se știa nimic, sau prea puțin, au surpat temeinic granița geoculturală de pe Prut.    

Așadar, suntem ceea ce citim, mai cu seamă ceea ce citim de timpuriu, or cu adevărat formatoare de personalitate sunt anume lecturile din copilărie și adolescență. Primul roman pe care l-am citit (era în clasa a doua) – Peter Pan al lui James Matthew Barrie – a avut asupra mea un impact foarte puternic. Nu atât prin conținutul nemijlocit al cărții (departe de a-i fi înțeles toate subtilitățile la acea vreme), ci pentru că a fost o pistă extraordinară de lansare în lumea lecturilor, pentru că-mi deșteptase interesul pentru cărți. Suntem ceea ce citim, fără tăgadă – doar că până la o vreme. Vine un moment când lucrurile se inversează și începem deja să citim în dependență de ceea ce suntem, ne selectăm lecturile conform unui profil cultural și profesional pe care ni l-am creat. În cazul meu, cred că această ”trecere a crestelor„ s-a produs pe la vârsta de 18-20 de ani. Către acel moment am redus gama tematică a lecturilor, am încetat să mai citesc pe teme prea variate – de la cărțile de astronomie ale lui Aleksandr Gurstein până la romanele lui Rex Stout. Nu zic că n-am recidivat și mai târziu, că n-am ieșit din câmpul acelor lecturi care serveau unui istoric, politolog, diplomat, om de litere, cadru universitar, dar aceste ”abateri” erau tot mai rare. Apoi, analizate mai atent, concordau și ele cu preocupările profesionale, mai vechi ori mai noi. Când citisem cartea lui Constance Reid despre David Hilbert (poate cel mai mare matematician al secolului XX), o făcusem nu atât dintr-o pasiune pentru istoria matematicii, cât din dorința de a cunoaște un personaj, fie și secundar, al romanului la care lucram, Pe contrasens. Trebuia să-l cunosc pe Hilbert, tutorele lui Albert von Randa, protagonistul romanului, nu din articole, din internet ori din enciclopedii, ci dintr-o sursă academică solidă. Aveam nevoie și de o imersiune, fie ea și virtuală, în viața academică a Göttingenului interbelic, de o cunoaștere mai temeinică a marilor rivalități din lumea fizicii și matematicii de la acea vreme, mai cu seamă disputele dintre Hilbert și Einstein (azi în mare parte uitate).

Sunt lecturile formatoare ale scriitorului. Nu ai cum să scrii pe loc gol. Eu, cel puțin, am avut întotdeauna nevoia unor propteli documentare temeinice despre temele pe care urma să le abordez, fie și în treacăt, în romanele mele. Uneori, chiar lecturile îți oferă materiale neașteptate, teme de reflecție, imaginea unui erou literar. Așa s-a întâmplat, bunăoară, după ce am citit cartea de memorii a feldmareșalului german Erich von Manstein Die verlorene Siege (Victoriile pierdute). Acolo am aflat despre cazul baronului Werner von Fritsch, general-colonel al Wehrmachtului, învinuit de homosexualitate. Fritsch nu se interesa de femei, nu a fost niciodată căsătorit, iar în 1936 a adăpostit doi adolescenți nevoiași. Câteva luni mai târziu, la Gestapo e depusă o mărturie privind „înclinațiile nefirești” ale baronului Fritsch, care fusese ceva mai devreme numit într-o funcție-cheie în administrația militară a Reichului, cea de șef al statului major al forțelor terestre. „Cazul Fritsch” a fost foarte mediatizat la acea vreme, întrucât implica un militar de frunte al Germaniei. Procesul a durat doi ani. În 1938, Fritsch e achitat, revine în serviciul militar, dar nu i se mai încredințează vechiul post. În septembrie 1939 baronul Fritsch moare în timpul asediului Varșoviei, fiind primul general german mort în cel de-al Doilea Război Mondial. În memoriile sale, feldmareșalul Manstein susține că Werner von Fritsch a căutat înadins moartea pe câmpul de luptă, fiind iremediabil afectat moral și psihologic de învinuirile ce i-au fost aduse.

Trebuie să spun că anume Fritsch a fost punctul de pornire spre plăzmuirea lui Alex von Randa. Imaginea acestuia a fost completată datorită altei lecturi Alan Turing: The Enigma of Intelligence (Alan Turing: enigma inteligenței), de Andrew Hodges. E vorba de o biografie a celebrului om de știință englez Alan Turing, unul dintre cei mai mari matematicieni ai secolului XX, care a avut un aport capital în spargerea sistemului german de criptare Enigma, fiind considerat și părintele informaticii și inteligenței artificiale teoretice. Homosexualitatea lui Turing a fost deconspirată după război, în urma denunțului făcut de amantul său, Arnold Murray. Turing a fost judecat și supus castrării, după care s-a sinucis. În 2014 regina Elisabeta a II-a a declarat grațierea post-mortem a lui Alan Turing, aceasta fiind a patra grațiere regală post-mortem din istoria Marii Britanii. În declarația guvernului de la Londra, care a urmat grațierii, s-a spus că Turing trebuie comemorat și recunoscut pentru fantastica sa contribuție la efortul de război. O influență capitală asupra lui Turing (inclusiv altoirea pasiunii pentru matematică) a avut-o prietenul său din copilărie, Christopher Morcom, descris uneori și ca prima iubire a lui Turing (una platonică, fără îndoială). Morcom a murit la vârsta adolescenței de tuberculoză.

O altă  lectură care a contribuit la edificarea aceluiași erou literar este cea a baronului James Matthew Barrie, autorul cunoscutului romanului Peter Pan, amintit mai sus . În vara anului 2004, fiind la un stagiu de formare în Marea Britanie, am dat într-o librărie din Edinburgh de cartea lui Andrew Birkin J. M. Barrie and the Lost Boys: The Real Story Behind Peter Pan (J.M.Barrie și băieții pierduți: istoria reală din spatele lui Peter Pan). Așa am făcut cunoștință cu biografia mai puțin obișnuită a lui Barrie – o căsătorie târzie și nefericită cu Mary Ansell, o prietenie intensă cu Arthur Lleweulyn Davies și o mișcătoare afecțiune față de fiii acestuia. Apropierea dintre Barrie și actrița Mary Ansel se produce în timpul unei probleme de sănătate a lui Barrie, când Ansell îl îngrijește. Cuplul nu a avut copii, deși visul lui Barrie era să aibă un fiu. După 15 ani de căsnicie tensionată, Barrie și Mary Ansell divorțează. Divorțul, dar mai ales moartea lui Arthur Lleweulyn Davies, îl afectează profund pe Barrie. Scriitorul se atașează și mai mult de feciorii prietenului său, adoptându-i și găsindu-și refugiu în grija pentru ei.

Așadar, trei cărți, trei lecturi foarte diferite, prin conjugarea cărora apare un erou literar nou, care seamănă și nu prea cu cei trei ”părinți genetici”.

Bineînțeles, și mai importante sunt lecturile pentru un cercetător. Nu voi stărui prea mult asupra acestui subiect, or aici lucrurile sunt oarecum clare din oficiu. Voi spune doar că, din perspectiva mea, un istoric ori un politolog, indiferent de tema îngustă a preocupărilor sale, are mare nevoie de clasici. Nu poți fi un istoric bun al celui de-al Doilea Război Mondial dacă nu l-ai citi la vremea potrivită pe Herodot, pe Titus Livius, pe Giambattista Vico, pe Leopold von Ranke. Sună poate ciudat, dar un cercetător are nevoie de o temelie. Un istoric care nu a citit clasicii e ca și un matematician care nu știe tabla înmulțirii. Poate cunoaște multe fapte despre perioada lui de cercetare nemijlocită, dar îi va lipsi înțelegerea retrospectivei, contextul general. E un lucru valabil și pentru politologi, desigur. Friedrich Engels, Giovanni Gentile, Max Weber, nu-și pierd actualitatea, rămân surse primare de înțelegere a doctrinelor și proceselor politice.

Și în fine, lecturi formatoare pentru un diplomat.  Desigur, ca în orice meserie, în cea de diplomat există lucrări indispensabile domeniului – cărți din teoria relațiilor internaționale, istoria relațiilor internaționale, etichetă și protocol diplomatic, drept internațional. Un bun profesionist va ține numaidecât să aibă în palmares măcar cele mai importante lucrări din aceste domenii. Dar nu despre ele țineam să vorbesc, ci despre acel tip de lecturi indispensabile unui diplomat care deseori sunt trecute cu vederea. E vorba de lucrări de istorie și literatură ale țărilor de acreditare. Bineînțeles, fiind istoric de meserie citisem cu mult înainte de a ajunge în țările mele de acreditare – Franța, Germania, Danemarca – o serie de lucrări fundamentale despre istoria lor. Toate trei state au fost în evul mediu niște mari puteri. Germania și Franța rămân și azi niște jucători majori pe scena internațională. Istoria acestor țări se învață la facultate relativ amănunțit. Primul meu curs în calitate de lector universitar a fost ”Istoria universală a evului mediu”. Implicit, citisem încă acum un sfert de veac și monumentala Istorie a Poporului German a lui Karl Lamprecht (12 volume), și cele trei volume ale Istoriei Franței sub redacția lui Georges Duby și chiar Istoria Danemarcei din cele mai vechi timpuri până la începutul secolului XX sub redacția Olgăi Cernâșeva, întrucât, ținând cont de locul acestei țări în veacurile XII-XVII, aveam prelegeri separate consacrate evului mediu danez. Aceste și alte ”lecturi ale istoricului” mi-au fost de mare folos în munca diplomatică, întrucât un diplomat e dator să cunoască țara în care merge. Să o cunoască chiar mai bine decât reprezentanții țării-gazdă. Și nu doar prezentul, ci și trecutul, pentru că fără o bună cunoaștere a trecutului, mai ales a unei societăți atât de complexe precum e cea germană, nu poți înțelege cum se cuvine nici prezentul ei. Apoi, mai e și un moment de aclimatizare: un diplomat trebuie să simtă cu toate fibrele țara în care activează, să înțeleagă toate nuanțele metalimbajului ei. Și aici iarăși, nu e vorba doar de limbă, pentru că limba e numai un instrument al cunoașterii, dar nici pe departe unicul. Spuneam că dincolo de lecturile istoricului, e important să fie și altele – mai umane, cele care te-ar lega și mai mult de societatea în care activezi. Literatura germană, ca și cea franceză, sunt foarte mari și foarte cunoscute. Fiecare are la îndemână niște nume, niște cărți citite – un Proust, un Mann, un Gide, un Kafka. Mai complicat e cu literaturi mai mici. Înainte de a prezenta scrisorile de acreditare reginei daneze, mi-am pus ca scop să citesc măcar câteva romane de referință din literatura daneză. Protocolul Majestății Sale m-a informat prealabil că suverana e interesată de literatură, de istorie și că în acea parte a discuție care va fi mai puțin formală, am putea aluneca spre aceste domenii. Până a fi acreditat ca ambasador în Danemarca citisem doar doi autori danezi, bine cunoscuți în întreaga lume – Hans Christian Andersen (romanul Improvizatorul) și câteva lucrări literare și filosofice ale lui Søren Aabye Kierkegaard. Mi s-a părut, însă, insuficient și astfel am descoperit una din cele mai fascinante ”literaturi de talie medie” din lume – literatura daneză, care a dat lumii trei laureați Nobel în literatură: Karl Adolph Gjellerup, Henrik Pontoppidan și Johannes Vilhelm Jensen. Trei autori complecși, fascinanți, prolifici, deși mai puțin cunoscuți publicului românesc. Astfel, pregătindu-mă pentru întâlnirea cu suverana daneză, am făcut cunoștință cu cele mai importante lucrări ale lor. Și chiar dacă în discuția cu regina Margareta a II-a n-am adus vorba la toate aceste lecturi, ele mi-au fost de mare folos ulterior. Iar în vara anului 2020, când directorul Muzeul regional de istorie din Aalborg mi-a organizat o vizită ghidată la una din marile necropole ale vikingilor și am alunecat pe neobservate de la arheologie la Minna lui Gjellerup, gazda mea daneză mi-a zis: nu mai sunteți un străin în țara asta. E o apreciere la care niciun diplomat nu poate rămâne indiferent…

Gheorghe Erizanu

Pe 13 februarie primăria Pererita a organizat Festivalul Grigore Vieru. E a VI-a ediție. A fost restaurată casa mătușii Dochița, mama poetului. În cadrul unui proiect al Ministerului Culturii, cu ministra Monica Babuc, pe atunci.

Pe la sfârșitul anilor 70, casa a mai fost reparată. Peste șindrilă, care deja era obosită de timp, s-a pus ardezie. Iar peste varul de afară s-a pus ciment. Cam așa se făcea prin toată Pererita cu casele din interbelic, rămase, cele mai multe dintre ele, fără gospodari, uciși în ultimul an de război.

Vania Palamarciuc a trimis semințe de iarbă din Franța. Pentru gazonul din fața casei. Veaceslav Ciutac a căutat prin sat obiecte de epocă, care au devenit exponate. Familia Vieru a adus obiecte, lucruri, fotografii de-ale poetului. Casa e vie. Lumea a păstrat zolnice, ițari, cămăși din in, călimări, ulcioare, jucării de brad, băteală, furcă, lopată, covată.

Mircea Blajinu a restaurat biserica din secolul XVII.

În Pererita a mai rămas casa lui Dumitru Blajinu, vioristul și folcloristul.

Pererita mai are Zamca, unde Prutul șerpuiește cum vrea el pe ambele maluri, creând parcă o peninsulă, interzisă și plină de mistere în copilăria mea.

Iar Victor Ciobanu, vecinul care a cumpărat casa mămucăi, a găsit prin obiectele rămase un tractor. Care e din anii 70. „M-am gândit că e al tău. Nu putea fi al altuia. L-am spălat. L-am păstrat. Poate te-oi vedea cândva. Poate ți-a fi de folos.”

E o recuperare după aproape o juma de secol. Tractorul e în stare excelentă. Are toate roțile. Volanul e împuținat. Dar poate fi de mare trebuință. Îmi lipsește lutnița de lângă poartă. Ca să fac drumuri bune.

Gheorghe Erizanu

Există un sat mare în Republica Moldova. Are aproape 3000 de locuitori. E românesc. Are inscripții grecești din secolul II. E din lunca Nistrului. A intrat în notele de călătorie ale turcului Evlia Celebi, care scria la 1657: „Acesta este un sat înfloritor de tătari și vlahi, format din cinci sute de case acoperite cu stuf, cu geamie de piatră, biserică de lemn și șaptezeci de dughene, fiind sub cârmuirea agăi de țărmuri și făcând parte din ținutul cetății Tighina. O dată pe săptămână are loc aici un mare târg. Fiindcă se află la marginea Nistrului, se găsesc multe vii și livezi.”

Satul are pagini și în volumul Teritoriile din estul Țării Moldovei sub administrația turco-tătară (1699 – 1806), de Ion Chirtoagă, apărut în 2020, la Cartier.

Dar satul nu are carte românească. În biblioteca școlară. Copiii din clasele primare au învățat alfabetul chirilic ca să poată citi puținele cărți în română, tipărită cu chirilică, care au mai rămas în biblioteca școlii din perioada sovietică. În 30 de ani în bibliotecă n-a intrat nicio carte nouă.

E satul Cioburciu, raionul Ștefan Vodă. Suntem în 2021.

Gheorghe Erizanu

Biblioteca Națională a Republicii Moldova a oferit datele statistice despre situația bibliotecilor & cărții pentru anul 2019 în Republica Moldova.

Sistemul Național de Biblioteci este constituit din 2679 de biblioteci de toate tipurile, dintre care 2 biblioteci naționale, 1324 biblioteci publice teritoriale, 1317 biblioteci ale instituțiilor de învățământ, 31 biblioteci specializate.

  1. 50 la sută din fondul de carte este în limba română.
  2. Rata medie de înnoire a fondului de carte este peste media de viață din RM: 79 de ani. UNESSCO recomandă 7-10 ani. Cât crește un copil de școală.
  3. Achiziții  pe cap de locuitor: 75 de cărți la 1000 de locuitori. UNESCO recomandă 250 de cărți la 1000 de locuitori.
  4. Moldovenii citesc în mediu 17 minute pe zi. Cetățenii UE citesc 24 de minute pe zi.
  5. Conform testului PISA 2018: 43% din moldovenii de 15 ani sunt analfabeți funcționali, știu literele, dar nu înțeleg ce citesc.
  6. Jumătate dintre moldoveni n-au deschis nicio carte în trei luni de zile.
  7. 29 la sută din populație sunt utilizatori ai bibliotecilor.
  8. Avem 3 intrări în bibliotecă pe cap de locuitor.
  9. Susținerea financiară a sectorului cultural în Republica Moldova a scăzut de la 0,9% (2011) la 0,5% (2019) din PIB.
  10. Și o veste bună: 17 la sută dintre moldoveni citesc zilnic.

http://bnrm.md/index.php/statistica/statistica-de-biblioteca

Gheorghe Erizanu

În 2021 Republica Moldova intră în competiție pentru Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Este un debut pentru literatura din Republica Moldova.

Tatiana Țîbuleac a luat premiul UE pentru Literatură în 2019 pentru romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, fiind în competiție cu scriitori din România.

Membrii juriului pentru Republica Moldova:

Aliona Grati, președinte, critic literar

​Ludmila Şimanschi, lector universitar

Mariana Cocieru, profesoară

Lucia Butnariuc, librar

Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (EUPL) recunoaște tinere talente literare din Europa și evidențiază bogăția literaturii europene contemporane, atrăgând totodată atenția asupra unicității patrimoniului cultural și lingvistic al continentului. Până în prezent, EUPL a fost acordat unui număr de peste o sută de autori din 41 de țări.

EUPL este organizat de un consorțiu format din Federația Europeană și Internațională a Librăriilor (EIBF), Consiliul Scriitorilor Europeni (EWC) și Federația Editorilor Europeni (FEP), cu sprijinul Comisiei Europene. Finanțat de Europa Creativă, Premiul este accesibil tuturor țărilor care participă la acest program de finanțare al UE.

.

Gheorghe Erizanu

Comisia Națională pentru Sănătate Publică a permis reluarea concertelor. La jumătate de capacitate a sălilor, iar pentru sălile mari până la 250 de locuri.

În Chișinău avem:

  • Palatul Național „Nicolae Sulac”, care are 1800 de locuri. Palatul a fost planificat și construit pentru cuvântările lui Leonid Ilici Brejnev la congresele partidului komunist. Acustica nu este pentru concerte.
  • Spațiul fostei bănci comerciale a fost transformat de Ivan Bodiul în Sala cu Orgă.
  • O fostă casă de toleranță a fost transformată în Filarmonica Națională. Acustica era bună. Dar Filarmonica a ars.
  • Teatrul Național „Mihai Eminescu” a fost planificat și construit ca teatru. Are cea mai bună acustică. Cel puțin, așa zice Anatol Ștefăneț, care știe mai multe decât mine, cu siguranță. Și știe și mai bine decât funcționarii culturii. Anatol Ștefăneț nu mi-a zis nimic de Teatrul de Operă și Balet. Dar cea mai bună sală în care a concertat Trigonul a fost la Grenoble. O mie de locuri. Acustică perfectă. Nemaiîntâlnită în altă parte. Pereți negri, scaune negre, scena neagră. Iar dacă interpreții se îmbrăcau în negru, atunci spectatorul vedea doar mâinile și instrumentul muzical. Așa puteai și vedea muzica.

În aproape un an de pandemie noi trăim ca să mâncăm. Ca să bem. Și ca să consumăm kilometri de rulouri de hârtie igienică. Excluderea culturii (muzee, galerii de artă, teatre, săli de concerte, librării) din spațiul public riscă să ne transforme în doi ani de zile (optimist vorbind ca durată, chiar și cu excluderile periodice) în proletarii rețelelor sociale. Care în afară de like-uri nu au nimic. Suntem mătușile lui Geo Bogza din Țară de pământ, cu un șirag de semințe de floarea-soarelui la bărbie, așezate pe laițele de la poartă, analfabete și cicălitoare la trecerea fiecărui sătean. Doar că pe facebook.

Gheorghe Erizanu

Vizita Maiei Sandu la Palatul Elysee e prima vizită oficială după 24 de ani a unui președinte al Republicii Moldova. 24 de ani înseamnă 24 de ani. Ultima vizită oficială a unui președinte moldovean a fost în 1997. Cea a președintelui Lucinschi. Pe siteul oficial al diplomației moldovenești vizita din 2008 a președintelui Voronin nu are noțiunea „oficială”. Poate președintele Voronin a fost la vânătoare. Sau la băi. Iar vizita președintelui Dodon din 2018 e cu ocazia Forumului Păcii de la Paris.

Relațiile prezidențiale moldo-franceze de la 1991 până la 5 februarie 2021:

  • 28-30 ianuarie 1993 – vizita oficială în Republica Franceză a dlui Mircea Snegur, Preşedintele Republicii Moldova
  • 7-9 septembrie 1997 – vizita oficială în Republica Franceză a dlui Petru Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova
  • 4 septembrie 1998 – vizita în Republica Moldova a dlui Jacques Chirac, Preşedintele Republicii Franceze
  • 4-5 martie 2008 – vizita în Republica Franceză a dlui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova.
  • 11-13 noiembrie 2018 – vizita în Republica Franceză a dlui Igor Dodon, Președintele Republicii Moldova, cu ocazia Forumului Păcii de la Paris.
  • 3-5 februarie 2021 – vizita oficială în Republica Franceză a dnei Maia Sandu, Preşedintele Republicii Moldova.

Relațiile regale moldo-franceze de la 1991 până la 5 februarie 2021:

Este adevărat, în septembrie 2018, președintele Igor Dodon s-a întâlnit cu Prințul Louis Alphonse de Bourbon. La Chișinău. La Congresului Mondial al Familiilor.

Louis Alphonse de Bourbon este membru al Casei Regale de Bourbon și unul dintre actualii pretendenți la tronul Franței.

Regele Ludovic XVI a fost ghilotinat în 1792, după Revoluția Franceză.

Ultimul Bourbon, rege al Franței, a fost Carol X (1824-1830).

Lui Ludovic al XIX-lea și lui Henric al V-lea, ambii Bourboni, unii istorici le atribuie o domnie de mai puțin de o jumătate de oră sau de o săptămână în 1830.

Franța este republică.

Casa Regală de Bourbon are actualmente un rege la tronul Spaniei, implicat într-un scandal de corupție.

Igor Dodon este președintele PSRM. A fost președintele RM într-un mandat, când s-a întâlnit cu prințul Louis Alphonse de Bourbon și a fost pretendent la președinția Republicii Moldova.

Rog frumos, fără like-uri.

Gheorghe Erizanu

Președinții de țară se întâlnesc oficial. Informal. În cadrul summiturilor sau conferințelor internaționale.

Sunt președinți de țară cu care alți președinți de țară nu vor să fie văzuți. Sunt președinți toxici. Sunt președinți toxici, care prin media și trollii care le lustruiesc imaginea în propria țară, cred că președinții altor țări îi percep din oglinda trollilor personali și mediei personale.

La summitul țărilor francofone de la Erevan președintele Dodon a insistat până în pânzele albe să obțină o întâlnire cu președintele Macron. Sătul de insistențele deloc diplomatice ale delegației moldovenești, francezii au cedat. Au acceptat o întâlnire neoficială, scurtă, fără fotografii protocolare, fără declarații de presă, cu un protocol sec, fără daruri prezidențiale. Oricum, președintele Dodon a încălcat înțelegerea. I-a oferit președintelui Macron un divin Prezident. Apoi a reușit să-l prindă pe Macron pe un coridor. Pentru o fotografie în comun.

În patru ani de mandat președintele Dodon a avut 14 întâlniri cu Vladimir Putin (Rusia), şase cu Lukaşenko (Bielorusia), cinci întâlniri cu Aliev (Azerbaidjan), trei întâlniri cu Recep Erdogan (Turcia), câte două întâlniri cu preşedinţii Turkmenistanului, Kazahstanului, Tadjikistanului, Bulgariei, Macedoniei, Letoniei şi premierul Ungariei. 

În nici două luni de mandat președintele Maia Sandu a avut întrevederi oficiale cu președintele ucrainean Zelenski, la Kiev, și cu preşedintele român Iohannis, la Chișinău.

Apoi a fost Bruxelles. Maia Sandu s-a întâlnit cu Charles Michel, preşedintele Consiliului European, cu Ursula Von Der Leyen, preşedinta Comisiei Europene, cu Joseph Borrell Fontelles, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate,, cu David Maria Sassoli, preşedintele Parlamentului European, cu Olivér Várhelyi, Comisarul european pentru Vecinătate şi Extindere, cu Johannes Hahn, Comisarul european pentru Buget şi Administraţie, cu Didier Reynders, Comisarul european pentru Justiţie, cu Regele Philippe al Belgiei și cu Laura Codruţa Kövesi, Procuror Şef al Parchetului European.

În drum spre Paris Maia Sandu s-a întâlnit, la București, cu premierul român Florin Cîțu.

În afară de întâlnirea oficială de la Elysee și dineul cu președintele Emmanuel Macron, președintele Sandu a avut întrevederi cu Richard Ferrand, președintele Adunării Naționale, cu Jean-Yves Le Drian, ministrul pentru Europa și Afaceri Externe, cu Amélie de Montchalin, ministrul pentru Transformare și Serviciu Public, cu Gérard Larcher, Președintele Senatului Republicii Franceze, cu Louise Mushikiwabo, secretarul General al Francofoniei.

În lumea de astăzi nici țările mari nu sunt autosuficiente. Iar țările mici, ca să fie puse pe harta politică a globului, au nevoie de o diplomație activă. Maia Sandu încearcă să pună Republica Moldova pe harta politică a lumii.

La întoarcere ziariștii și analiștii noștri politici o vor întreba: cât a costat călătoria?

Gheorghe Erizanu

Astăzi, 3 februarie, de Ziua Internațională a Cititului Împreună, Librăriile Cartier lansează acțiunea O carte în așteptare. După modelul „o cafea în așteptare”.

Mișcarea „o cafea în așteptare” a început la Napoli. Este un act de bun-simț și de caritate. Clienţii pot să plătească în avans una sau mai multe cafele, fără să le consume. Persoanele care  nu-și pot permite cafeaua întreabă vânzătorul dacă are „o cafea în așteptare”.

În Librăriile Cartier vor fi amenajate locuri speciale pentru cărțile în așteptare, procurate de cititori generoși pentru împătimiții de lectură, dar care nu-și pot permite să cumpere cărți. Aveți libertatea să alegeți cărțile pe care le doriți, pe care le credeți că vor putea ajuta oameni ajunși la nevoie, dar care, la un moment dat, vor putea și ei cumpăra cărți pentru alți împătimiți de lectură.

Cărțile în așteptare sunt la Librăria din Centru (bdul Ștefan cel Mare, nr.126) și Librăria din Hol (str.București, nr. 68).

Ziua Internațională a Cititului Împreună / World Read Aloud Day (WRAD) a fost inițiată de LitWorld, o organizație nonprofit, fondată în 2007. Tradițional, este sărbătorită în fiecare an la începutul lui februarie.

LitWorld colaborează cu parteneri naționali și internaționali pentru a se asigura că tinerii, copiii, adulții din întreaga lume pot experimenta bucuria și puterea de transformare a lecturii, scrisului și povestirii. Mișcarea este bazată pe convingerea că alfabetizarea este un drept universal al omului.

Mulțumim Doamnei Vera Osoianu pentru sugestie.

În Librăria din Hol este deja o carte în așteptare: Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbulesc. Cei care sunt strâmtorați financiar pot să vină s-o ia, cei care au bani pot alege oricare altă carte, care le place lor, s-o achite și s-o lase în cutia o carte în așteptare. Sper să fie un loc cu mișcări din ambele părți.

Gheorghe Erizanu