Gheorghe Erizanu Când miercuri era joi.

Peste jumătate de an cimitirul Sfântul Lazăr din Chișinău, cel mai mare Sub Pământ SRL din Europa, nu va mai avea unde îngropa morții. S-a umplut.

Ne vom chinui. Vii. Asta-i mai grav decât furtul miliardului, decât președintele Dodon, decât glodul din Chișinău, decât modificarea sistemului electoral, decât mimarea funcționării unui stat cu toate mașinăriile lui, decât monopolurile de muls, decât sărăcia, decât corupția, decât prostia.

Avem dreptul omenesc să murim. Gratuit. Mai repede.

Altfel voi fi nevoit să-l citez pe Goethe. În germană. Din Faust. Și atunci, fericiților, veți deveni ca noi. Morții vii ai Republicii Moldova.

Gheorghe Erizanu

Când un lucru în Republica Moldova merge relativ bine, atunci apare numaidecât un spermatozoid cu budionovkă în cap, cu cruce la gât și cu diavolulul din Tasmania pe post de animal de companie.

Curtea Constituțională, sesizată de niște deputați socialiști, a decis ieri că manualele trebuie să fie gratuite.

În RSSM și Republica Moldova manualele au fost gratuite în perioada 1975 – 1998. Pe la sfârșitul anilor 90, când manualele în Republica Moldova erau gratuite, elevii norocoși cumpărau manuale la suprapreț din România sau Rusia. Un manual pentru doi copii. Cei mai puțin norocoși, care nu aveau manuale, conspectau ceea ce le citea profesorul. Iar unica editură de stat, specializată în manuale, din cauza transferurilor de bani de la bugetul de stat, care nu mai ajungeau pe contul editurii, era aproape de sfârșitul obștesc.

Atunci a fost semnat un credit dintre Guvernul Republicii Moldova și Banca Mondială pentru redresarea situației din sistemul de învățământ. Circa 8 milioane de dolari au fost oferiți pentru elaborarea și editarea manualelor. Constituțional, creditul era oferit pentru elaborarea și editarea manualelor pentru ciclul gimnazial. Manualele gimnaziale se ofereau cu împrumut elevilor. Contra cost. Suma plătită de părinți era de sub o sută de lei pe an pentru toate manualele. Din economiile făcute la editarea manualelor gimnaziale au fost incluse în proiectul de editarea și manualele din clasele primare. Proiectul educațional din Republica Moldova era prezentat de către reprezentanții Băncii Mondiale ca unul dintre cele mai reușite pe plan global. Guvernul Tarlev a decis în 2006 sau 2007, constituțional, să editeze din mijloace proprii manualele pentru ciclul primar. Prin 2010 s-a constatat că din economiile făcute la editarea manualelor din ciclul primar și gimnazial pot fi editate și manualele liceale.

Astăzi avem manuale gratuite pentru clasele primare. Manuale în arendă pentru un an de zile la o pătrime de preț, grosso modo, din cost pentru părinții copiilor de gimnaziu și de liceu. Arenda manualelor permite crearea unui fond pentru reeditarea unui manual o dată la patru sau cinci ani. Părinții care au copii subvenționează acest fond.

Manualele gratuite înseamnă că toți cetățenii Republicii Moldova vor subvenționa editarea manualelor. Asta-i varianta optimistă.

Cealaltă variantă, realistă, e că peste un patru-cinci ani părinții norocoși vor trebui să cumpere manuale cu 80 de lei bucata. Cam ceea ce plătesc acum pentru arenda tuturor manualelor. Sau vor reveni la manualele din România și Rusia la prețul de 200 de lei manualul.

Sunt optimist. Pământul ăsta tot timpul a oferit spermatozoizi. Fără cap. Fără gât. Și diavolul de Tasmania. E animal. Negru. Mic. Cu ochi răi. Biologii spun că trăiește în Tasmania. Oamenii zic că e un animal de companie. Pentru ai noștri.

 

 

Gheorghe Erizanu

Zahar Prilepin este unul dintre cei mai buni scriitori ruși. Sunt canonice paginile din Sankea cu mortul din sicriu, care trebuia să ajungă dintr-o localitate uitată de lume în altă localitate uitată de lume. Cu mașina care s-a stricat, cu târâitul sicriului pe câmpiile înzăpezite ale Rusiei, cu pierderea treptată a bucăților din sicriu și a mortului.

Din cauza că este o carte importantă Sankea a apărut în versiune românească la Editura Cartier.

Văd că prietenii editurii au grijă să mă anunțe că Prilepin s-a dus să lupte în Donbas. I-au dat și grad militar. Maior. Și Zahar Prilepin, și Vladimir Putin declară că vor să salveze Ucraina. Iar ca s-o salveze trebuie s-o cucerească. Până la Kiev, până la Odesa, până la Lvov.

Nu e prima dată în istoria literaturii ruse când un scriitor devine adeptul războiului. A mai făcut-o în 1914 și Vladimir Maiakovski, care declara în prima toamnă a Războiului Mondial: „Eu mă bucur pentru război. Războiul va crește în Rusia conștiința națională.” Cu vreo 7 ani înainte un alt mare poet rus, Velimir Hlebnikov, vorbea despre război ca despre o soluție a creșterii conștiinței naționale. Vorbesc despre scriitorii ruși care au devenit adepții războaielor inutile. Uneori scriitorii sunt generalii morții.

Avem în traducere acum un alt mare roman. De această dată e a literaturii ucrainene. E vorba de Voroșilovgradul lui Serghei Jadan. În versiune germană el a apărut cu titlul Jazz în Donbas. Jadan a luptat și el. Fiind născut în Lugansk, a participat direct la Maidan, a luptat în trupele de voluntari ucrainene. Ca să-și apere țara.

Maiorul Prilepin, îmbrăcat în uniformă militară de la Iudașkin, va ținti în scriitorul Jadan. Prilepin vrea să salveze Ucraina. Jadan își apără Ucraina.

Romanul Sankea de Zahar Prilepin mai este în Librăriile Cartier. Romanul Jazz în Donbas de Serghei Jadan va apărea în toamnă în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.

Noroc de țările care sunt deparate de Rusia. E una ca Rusia să salveze Azorile Portugaliei la mii de kilometri distanță. Și e cu totul altă salvarea Ucrainei de către frățeasca și alăturata Rusie. Cu maiorul Prilepin.

Salvează

Gheorghe Erizanu

– Gheorghe, mă poți ajuta cu un volumaș de poezii de Eminescu? Cele mai cunoscute. Să fi fost deja citit. Să nu fie o carte nouă. Că fiică-mea s-a copt pentru Eminescu.

Este esențial să prinzi momentul când copilul tău vrea să-l citească pe Eminescu în afara programei școlare. Să nu fie prea mult. Că să nu apară o suprasaturație. Să fie un volum cu cele mai cunoscute poezii. Iar atunci când închide cartea după lectură să mai vrea Eminescu. Și să știe că acest volum a fost citit înainte de altcineva. Și, mai târziu, va fi citit de altcineva. De altcineva.

Iar volumul, numaidecât, să se deschidă cu portretul tânărului Eminescu. Cel de la 19 ani.

Poezii de Mihai Eminescu. În Cartier popular. Ediția a V-a. E o ediție nouă. Dar parcă a mai fost citită de un adolescent care s-a copt pentru Eminescu.

 

Salvează

Gheorghe Erizanu

Ieri a avut loc lansarea volumului Ghetoul din Chișinău 1941 – 1942.

Dureros pentru noi, care credeam că suntem blânzi, cuviincioși, iubitori de oameni, de obicei, în afara evenimentelor istorice, să aflăm, din documente, că am avut o participare directă la eliminarea evreilor din Basarabia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Noi, vecinii de casă ai evreilor, am fost cei care i-am denunțat. Noi, creștinii milostivi care ne duceam duminica la bisericile noastre ortodocse, am insistat ca ghetoul să fie micșorat. Drumul spre biserică nu trebuie să fie aglomerat cu jidani.

Noi, tinerii recruți imberbi ai Armatei Române, eram cei mai cruzi călăi ai evreilor.

Dar printre noi au fost patru oameni. Doar patru. Care ne-au salvat onoarea. Au fost patru chișinăuieni care au încercat să le ușureze viața evreilor din ghetou. Nu au fost fapte extraordinare. Le-au dat mâncare, apă sau au încercat să transmită niște scrisori. Gesturi firești. Omenești.

 

Salvează

Gheorghe Erizanu

Topul începe cu volumul I din Revolta lui Atlas de Ayn Rand și este încheiat cu volumul doi din Revolta lui Atlas.

  1. Revolta lui Atlas. Noncontradicția (vol. I) de Ayn Rand
  2. Roșu și negru de Stendhal
  3. Ce spun cărțile. Bookiseli de Gheorghe Erizanu
  4. Cei trei muschetari de Alexandre Dumas
  5. Clopotnița de Ion Druță
  6. Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov
  7. Prinț și cerșetor de Mark Twain
  8. Revolta lui Atlas. Oro-ori (vol. II) de Ayn Rand

Cărțile digitale Cartier pot fi procurate de iBooks și pe shop.cartier.md. Mulțumim că sunteți.

Gheorghe Erizanu

În ianuarie cartea pentru copii din topul celor mai mari vânzări este reprezentată de editurile Arc, Biblion, Prut și Cartier. Deja e mai bine.

  1. Aventurile lui Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll. Desene de Violeta Zabulica-Diordiev. Editura Cartier
  2. Sofia Păpădia de Stela Popa. Desene de Stela Damaschin-Popa. Editura Cartier
  3. Albinuța (ediția a XVI-a) de Grigore Vieru și Lică Sainciuc. Editura Cartier
  4. Marea carte a jocurilor de inteligență. Editura Arc
  5. Călin de Mihai Eminescu. Desene de Igor Vieru. Editura Cartier
  6. Secretele fetelor cu stil de Laura Aceti. Editura Arc
  7. Alfabetul vorbitor pentru atotștiutori. Editura Biblion
  8. Balada celor cinci motănași de Ion Druță. Desene de Mihaela Paraschivu. Editura Cartier
  9. Carte sonoră. Ce animale trăiesc la fermă? Editura Prut
  10. Câți ani ai? de Grigore Vieru. Desene de Irina Dobrescu. Editura Cartier

Salvează

Gheorghe Erizanu

Ayn Rand s-a născut la 2 februarie 1905. În Sankt-Petersburg. A trecut peste două revoluții. A fost martoră a comunismului de război. Apoi a emigrat în SUA. Unde a devenit cea mai importantă voce a ideologiei liberale americane postbelice.

„Imn” de Ayn Rand. Traducere din engleză de Angela Brașoveanu. Colecția „Biblioteca deschisă”, Editura Cartier 2016

„Care este bucuria mea dacă toate mâinile, chiar și cele mai necurate, pot ajunge la ea?

Care este înțelepciunea mea, dacă nebunii pot să-mi dicteze?

Care este libertatea mea, dacă toate creaturile, chiar și curvele și impotenții, sunt învățătorii și maeștrii mei?

Care este viața mea dacă trebuie să mă aplec, să fiu de acord și să mă supun?” (Imn)

Salvează

Gheorghe Erizanu

Topul lunii ianuarie este deschis de romanul Tatianei Țîbuleac. În top intră și două antologii de versuri din colecția Cartier popular. Doi poeți de vârf din două generații diferite: Iulian Fruntașu și Nicolae Dabija.

  1. Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac. Editura Cartier
  2. Contabilitatea întreprinderii de Lilia Grigoroi ș.a.. Editura Cartier
  3. Eu sunt femeie de Maria Cristina Tudose. Editura Bestseller
  4. Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc. Editura Cartier
  5. Temă pentru acasă de Nicolae Dabija. Editura pentru literatură și artă
  6. Să fi fost totul o mare păcăleală? de Iulian Fruntașu. Editura Cartier
  7. Reparatorul de vise de Nicolae Dabija. Editura Cartier
  8. Chișinăul nostru necunoscut de Iurie Colesnic. Editura Cartier
  9. Divina comedie de Dante. Editura Cartier
  10. Despre succes de Napoleon Hill. Editura Curtea Veche
Gheorghe Erizanu

Pe 16 februarie vă chemăm #LaDatorie, o instalație de artă contemporană, ce va fi expusă în incinta Bibliotecii Naționale B.P. Hașdeu, realizată de artistul Ștefan Eșanu.

Datoria de țară e o datorie mare.

Prima mea mare datorie a fost pe la 4-5 ani. La sfârșit de primăvară. Trebuia să am grijă de vreo zece rățuște mute. Să nu le scap în soare. Și erau al naibii de iuți. Sau, cel puțin, cu această impresie am rămas. Să le dau mărar tăiat mărunt. Și porumb râșnițat. Erau primele rațe mute în mahalaua noastră. Eram mândru de datoria mea. Adevărat, că mai uitam de ele. În afară de această mare și responsabilă datorie mai aveam și datorii mici. Personale. Să mă joc cu prietenii. Să-i pictezi mai bine decât erau pictați Arhanghelul Gavriil, balaurul și calul pe o icoană de lemn din casa mare a bunicilor. Să corectez cu pixul articolele dintr-un Dicționar Macrea. Iar la planșele color să mai adaug elemente la medaliile și ordinele României. Să controlez și să scriu cu pix roșu în caietele elevilor, aduse de mama pentru controlul temelor. Aveam un acut simț estetic în datoriile mele mici. Să dau jos știubeiile cu albini ale bunicului. Îmi făceam baricade împotriva „nemților” și-i împușcam cu un picior desfăcut de la un cal roșu. Era revolverul meu. Căci bunica, mama erau categoric împotrivă ca un copil să se joace cu pistoalele. Chiar și când e la datorie. Tata, chiar dacă bănuiam că-i plăceau și lui pistoalele, acceptase punctul de vedere al majorității. Albinele înnebunite s-au luat după bunelul. Eu eram la datorie. Și eram invincibil. De aia o aveam pe mama ca supervizor peste mine și peste rățuștele mele.

Așa am aflat că o datorie mare trebuie controlată.

Când am început a citi datoria mea mare a crescut. A devenit și mai mare. Mi s-au încredințat cârlanii. La păscut. Tot timpul când sunt datorii mari apar, impardonabil, pe nepusă masă, și datoriile mici. O țurcă, o minge, o colibă care trebuie săpată. În anii buni aveam câte 4-5 cârlani. În anii mai grei pentru țară aveam câte doi. Și e una când pierzi 4-5 cârlani. Și e jale mare când pierzi doi cârlani. Când mai mulți cârlani dau peste porumbul gospodarului, atunci el ți-i aduce singur. Cu vreo doi „dumnezeii cui te are”. Ca bonus. Când sunt doar doi, atunci când îi tot căutam și-i tot căutam până aproape se întuneca, căci nu se chinuia niciun gospodar să și-i aducă, simțeam simțul acut al datoriei. Începea în stomac. Erau fluturii datoriei. Care începeau a zbura. Și dădeau din aripi. Tot mai des și mai des. Ieșeau din stomac, intrau în gât, intrau în mâini. Ajungeau până în degete.

Așa am aflat că o datorie mare comportă și o frică mare.

Eram deja adolescent. Locuiam cu bunica. Părinții mi-au zis că trebuie să am grijă de bunica. Că e singură. De fapt, m-au trimis în satul bunicii, pe malul Prutului, pentru școala de acolo. Avea profesori buni. Erau profesorii care o învățase și pe mama. Hotărâsem cu bunica, de comun acord, care era democratică, liberală și de dreapta, că pe lângă caprele din ocol nu ne-ar strica să avem și o juncă. La datoriile mici (bătut nuci, jucat fotbal sau hochei, prășit, făcut lozniță, uscat prune, pere, jucat șah sau ping-pong, scos cartofi, secerat și desfăcut porumb, privit Stan și Bran, scărmănat și vopsit lână) apăru, după decizia noastră comună, datoria cea mare: de a o scoate pe Joiana la păscut. Pe malul Prutului. Pe lângă sârma ghimpată. Pentru trei-patru ore de seară, măcar. Nu e nimic mai frumos și mai misterios decât o seară răcoroasă de vară pe malul Prutului, cu o juncă care paște cuminte, iar gândurile tale trec peste sârma ghimpată, peste fâșia de demarcație, peste bulboanele Prutului (una la cotul râului, alta în partea asta de ostrov), peste Miorcanii înserați, peste aleea de platani din vârful dealului, peste roua care se așterne peste tot.

Așa am aflat că o datorie mare e liniștitoare.

Eram al doilea cobai pentru medalia de aur din istoria școlii. După experiența proastă cu unchiul meu, note maxime pe linie, performanțe la sport, a luat o notă proastă la examenul matematică scris. Cu insistențele fără drept de refuz ale directorului școlii, am acceptat. A fost o datorie mare. Era mai simplu să fii examinat de profesorii din școală, asigurându-ți notă maximă pe linie. Dar fără medalie de aur. Probabil, stresul era mai mare pentru profesorii școlii și pentru părinții mei. Compunerea a fost varianta simplă. Pur și simplu am refuzat maculatorul unei profesoare, care avea emoții pentru mine. Problemele mari au apărut la matematică. Profesorii noștri de matematică au obținut, de comun acord, un rezultat. Profesorii din satul vecin, de comun acord, au ajuns la alt rezultat. Și eu aveam alt rezultat. Și nu voiam în ruptul capului să accept nici rezultatul celor din sat, nici rezultatul celor din satul vecin, care aveau o lungă experiență de medaliați. Și dădusem lucrarea cu mult timp înainte de termen. Părinții mei, ambii profesori, n-au insistat. Am luat acea medalie de aur atât de râvnită de școala din sat.

Așa am aflat că o datorie mare se face doar pe cont propriu.

Seara ne-am bătut. Crunt. Până la sânge. Așa cum se bat doi curcani proști în armată. Undeva, după munții Ural. Eu, scund, el, un neamț din Altai, cu un cap mai mare ca mine. A doua zi erau trageri, cu marș, cu toate mizeriile puse pe noi în mod sadic de ofițerii noștri: Kalașnikov cu pat de lemn, OZK mai greu decât robocopul, cuțit care să-ți amintească de organele inutile, mască antigaz pentru simularea afixierii, lopată ca să-ți învinețească picioarele, câteva magazine încărcate, ploscă cu apă care îngheța și alte elemente ale torturii atât de mult iubite de către tinerii ofițeri ai Armatei Sovietice.  Am mers pe gheață. În a doua jumătate a lui aprilie. În șir indian. Când toți cei 60 de soldați am intrat pe lac, atunci gheața s-a spart cu primii și ultimii oameni din șir. Simultan. Apoi gheața a început a crăpa pe unde voia ea. Sub picioarele unui soldat mai dolofan, sub picioarele unui sergent mai fricos. Ne lipseau doar caii ca să fim ca teutonii pe lacul Ciad. M-am culcat pe burtă. Sub gheața mea era capul blond al neamțului meu. Cu fața în sus. Speriată. Atunci am preferat, pentru câteva secunde, ca datoria mea cea mare să nu fie datorie. Apoi am acceptat datoria mea cea mare. N-avem încotro. Am scos cuțitul și, pe burtă, am spart gheața. Care era mult mai groasă decât credeam eu. L-am scos și l-am târât la mal. Pe burtă. Dumnezeu n-a auzit niciodată atâtea înjurături la adresa lui, a gheții din Siberia, a lacului pe care l-a făcut, a neamțului mare, gras, greu și ud pe care mi l-a trimis, a ofițerilor care ne-au îmbrăcat, a lopeții, magazinelor, Kalașnikovului, ploscăi, gerului de afară, a lunii aprilie. Și încă și bleaga aia de cască din cap. Care se învârtea…

Așa am aflat că datoriile mari nu-și aleg beneficiarii.

Apoi am început a îmbătrâni. Și n-au mai fost datorii noi. Doar cele vechi se repetă. Altfel și altfel.

Pe peretele din casă rămâne icoana din lemn cu Arhanghelul Gavriil, balaurul roșu, calul focos și liniile de pix lăsate de mine acu mai bine de 40 de ani. Iar în bibliotecă, printre cărți, stă un Dicționar Macrea, cu articole corectate de un copil care încă nu știa literele.

Și undeva, peste rățuștele mele mute, peste rândurile mele de cârlani, peste junca Joiana, peste profesorii de matematică și cei de română, peste neamțul meu din Altai se vede o țară care se tot mărunțește. Și cerșește de la noi datorii tot mai mari și mai mari.

Salvează

Gheorghe Erizanu